Iarna, de la Oslo pînă la Hammerfest faci 30 de ore cu autobuzul, dei apare întrebarea de ce ar vrea cineva să meargă acolo iarna. E la capătul lumii, cel mai nordic ora din Europa, la fel de departe de Londra pe cît e Londra de Tunis, cu ierni întunecate i aspre, cînd soarele se scufundă în Atlantic în noiembrie i mai răsare abia peste zece săptămîni. Eu am vrut să văd aurora boreală. i de mult îmi doream cumva să simt pe pielea mea cum trăiesc oamenii într-un loc atît de izolat i de sumbru. Acasă, în Anglia, cu un pahar de whisky i un atlas geograc în faă, mi se păruse o idee genială. Dar acum, la sfîritul lui decembrie, în timp ce călcam cu grijă prin zloata cenuie din Oslo, începeam să am îndoieli. Lucrurile demaraseră cam prost. La hotel mă trezisem tîrziu,  aa că a trebuit să sar peste micul dejun i m-am îmbrăcat la repezeală. N-am reuit să găsesc nici un taxi, ind nevoit să-mi tîrîi bagajul ridicol de greu opt străzi prin zloată pînă la autogara din centru.

M-am chinuit mult să-i conving pe angajaii băncii Kreditkassen de pe Karl Johans Gate să-mi schimbe în numerar suciente cecuri de călătorie ca să plătesc exorbitantul bilet de autobuz de 1.200 de coroane – pur i simplu nu tiam cum să-i fac să priceapă că William McGuire Bryson din paaportul meu i Bill Bryson de pe cecurile de călătorie erau una i aceeai persoană: eu – i în sfîrit am ajuns în staie cu două minute înainte de plecare, abia răsuînd i asudat tot după nesfîritul urcu chinuitor care este viaa mea, iar fata de la ghieu mi-a spus că nu-mi găsete rezervarea.

— Asta nu se întîmplă cu adevărat, am zis. Eu de fapt sînt acasă la mine, în Anglia, i-mi petrec Crăciunul în tihnă. Draga mea, mai toarnă-mi i mie un strop de porto, te rog! În realitate, am spus:

— Trebuie să e o greeală. Vă rog să mai vericai o dată. Fata s-a uitat peste tabelul cu numele pasagerilor. — Nu, domnule Bryson, nu sîntei trecut aici. Dar eu îmi vedeam numele, chiar i aa, cu susul în jos.

— Uitai acolo, al doilea de jos.

— Nu, a hotărît fata, aici scrie Bernt Bjornson. Ăsta-i un nume norvegian. — Ba nu scrie Bernt Bjornson, scrie Bill Bryson. Uitai-vă, y face o buclă i sînt doi de l. Domnioară, vă rog. Dar ea nimic.

— Dacă pierd autobuzul ăsta, cînd pleacă următorul? — Săptămîna viitoare, la aceeai oră. A, nemaipomenit! — Domnioară, credei-mă, scrie Bill Bryson.

— Ba nu. — Domnioară, uitai care-i treaba: eu am venit din Anglia. Am la mine nite medicamente care ar putea salva viaa unui copil. N-a inut. — Vreau să vorbesc cu eful dumitale. — E la Stavanger. — Ei bine, eu am făcut rezervare prin telefon. Dacă nu urc în autobuzul ăsta, o să-i trimit efului dumitale o reclamaie scrisă, de o să-i afecteze cariera pînă la sfîritul secolului. Asta n-a părut s-o nelinitească deloc. Abia atunci mi-a venit ideea s-o întreb:

— Dar, dacă Bernt Bjornson ăsta nu vine, pot să merg eu pe locul lui? — Desigur. Oare de ce nu-mi vin idei de astea din prima, ca să nu-mi mai bat gura degeaba atîta? — Mulumesc, am zis, tîrîndu-mi bagajul afară.