Acum vreo câţiva ani, un editor newyorkez tare de treabă pe nume James Atlas m-a abordat aşa, tam-nisam, întrebându-mă dacă n-aş vrea să scriu o biografie pentru o serie de cărţi pe care intenţiona s-o lanseze şi care avea să se cheme „Eminent Lives”. Fiecare carte din serie urma să aibă cam patruzeci de mii de cuvinte, de peste două ori mai puţin decât o biografie convenţională. Ideea era ca fiecare carte să aibă destule pagini ca să fie cât de cât consistentă, dar să rămână totodată concisă. James mi-a trimis o listă cu subiecţii care fuseseră deja repartizaţi. Am constatat dezamăgit că aproape toate personalităţile care îmi veneau în minte ca posibili candidaţi fuseseră deja luate. Abia când am mai parcurs o dată lista mi-am dat seama că nu-l alesese nimeni pe William Shakespeare, aşa că mam repezit să-l iau eu. Spre surprinderea mea, James a fost imediat de acord, ceea ce m-a făcut să intru niţel la idei. Nu trebuie să mai spun că eu nu sunt nici pe departe vreun specialist în Shakespeare, dar, din fericire, Marea Britanie este plină de asemenea experţi, aşa că, prevăzător, am apelat la ei. Cartea care urmează nu prea are legătură cu ceea ce cred eu despre William Shakespeare (deşi, bineînţeles, am o admiraţie foarte mare pentru el), ci arată ceea ce am aflat despre William Shakespeare de la nişte oameni care şi-au petrecut viaţa studiindu-l şi reflectând asupra lui.

Le rămân extrem de recunoscător tuturor şi în special marelui erudit Stanley Wells, care s-a retras din funcţia de preşedinte al Shakespeare Birthplace Trust. Poate cel mai extraordinar la William Shakespeare, având în vedere că este mort de patru sute de ani, e cât de vie continuă să fie lumea lui. Nu trece lună să nu declare cineva triumfător că a mai descoperit ceva legat de viaţa sau opera lui – poate niciodată mai mult ca în 2015, când un universitar sudafrican pe nume Francis Thackeray a sugerat că nu e deloc exclus ca Shakespeare să-şi fi umplut mica lulea de lut cu marijuana şi eventual şi cu cocaină. Afirmaţia aceasta se bazează pe o analiză a bucăţilor de lulea descoperite în grădina casei botezate New Place, ultima locuinţă a lui Shakespeare din Stratford-upon-Avon. Lasă că nu ştie nimeni dacă Shakespeare fuma lulea sau dacă fragmentele găsite i-au aparţinut lui, grădinarului sau cuiva care a deţinut proprietatea ulterior. Totuşi, dacă s-ar dovedi că oricine din Anglia elisabetană fuma canabis şi cocaină, asta chiar că ar fi o ştire uluitoare şi trebuie spus că nimeni nu ar fi examinat fragmentele de lulea atât de amănunţit dacă nu ar fi avut legătură cu Shakespeare. De când a apărut prima ediţie a acestui volum1, în lumea studiilor shakespeariene s-au mai petrecut trei evenimente şi mai notabile care poate ar trebui pomenite aici.

Cel mai incitant – ca să nu zic de-a dreptul incendiar – a fost anunţul făcut în 2009 de Shakespeare Birthplace Trust că a achiziţionat un nou portret, definitiv, al lui William Shakespeare. În aşa-numitul portret Cobbe, pictat de un artist anonim, vedem un tânăr spilcuit, chipeş şi rumen în obraji, cu un aer inteligent şi sensibil, toate contrastând puternic cu celelalte portrete despre care se spune că l-ar înfăţişa pe Shakespeare. Tabloul rezidase pe peretele casei ancestrale a familiei Cobbe de lângă Dublin şi mult timp s-a crezut că este portretul lui sir Walter Raleigh. „Eu am fost sceptic la început”, mi-a zis Stanley Wells la momentul anunţului. „Există o mulţime de tablouri despre care s-a zis că l-ar înfăţişa pe William Shakespeare din motive care de care mai neîntemeiate. Dar, cu cât analizam mai mult dovezile legate de portretul acesta, cu atât deveneam mai convins. Aş spune că acum sunt 90% convins că e autentic.” Te ia cu furnicături când te gândeşti că poate chiar aşa o fi. Din păcate, au apărut şi o mulţime de critici. Potrivit lui sir Roy Strong, specialist în istoria artei, afirmaţiile că portretul ar fi autentic nu sunt decât nişte „aiureli”. Katherine Duncan-Jones de la Oxford University consideră că bărbatul din portret ar avea un aer „prea distins şi prea curtenesc ca să fie Shakespeare” şi, într-un lung articol critic publicat în Times Literary Supplement, a caracterizat dovezile drept „nu tocmai convingătoare”, sugerând că ar fi portretul unui anume sir Thomas Overbury.