În alte împrejurări, s-ar fi aventurat cu precauţie în ruinele Bucureştiului după lăsarea întunericului. La şase străzi distanţă de hotel, oraşul era o lume a tenebrelor şi a umbrelor înspăimântătoare, luminată doar de flăcările albastre ale plitelor alimentate cu spirt, unde refugiaţii stăteau înghesuiţi în ceea ce mai rămăsese din blocurile distruse. Se rătăci curând. Trase o înjurătură cu voce scăzută. Dumnezeule! Chiar şi cu revolverul care îi atârna greu în buzunarul de la haină, tot îi era teamă. Oraşul era plin de căutători prin gunoaie şi de dezertori. Coti pe o stradă şi se lovi de un alt bărbat. Se sperie şi se dădu înapoi, gata să se apere de un eventual atac. Dar bărbatul îl ignoră şi îşi văzu de drum. Dădu şi el să meargă mai departe, dar ceva îl făcu să se întoarcă în loc şi să-l urmărească. Bărbatul ieşi din întuneric şi atunci îi zări pentru o clipă trăsăturile, conturate în lumina lunii: avea o faţă lată şi pătrată, plată şi aspră ca o lopată, iar părul era tuns scurt. Îşi dădu seama că era bărbatul pe care îl văzuse în acea după-amiază în biroul lui Demişenko, stând în spatele şefului său, cu o faţă lipsită de orice fel de expresie. Bărbatul intră într-o clădire aflată la capătul străzii. Gata! Ăsta era blocul unde locuia ea. Îşi scoase revolverul. Trăsese la ţintă la poligon, dar nu trăsese nici odată la mânie, pe întuneric sau într-un spaţiu strâmt. Auzi paşii rusului răsunând pe scări deasupra lui. Începu să urce treptele în fugă. Se împiedică în beznă de nişte gunoaie şi căzu cât era de lung, lovindu-se cu fluierul piciorului de ciment. Înjură de durere. Rusul dărâma deja uşa. Strigă la el, sperând să-i distragă atenţia, şi se năpusti orbeşte pe scări. Uşa apartamentului zăcea pe jos, smulsă din balamale. Pe o masă din mijlocul camerei ardea o singură lumânare. O strigă pe Daniela, dar nu primi nici un răspuns. Nu erau prea multe locuri în care să se ascundă şi nu avea decât câteva secunde să se hotărască. Nu putea să aştepte în cadrul uşii. Ţinând revolverul cu ambele mâini, alergă în bucătărie. Nu era nimeni acolo. — Daniela! „Trebuie să vină mai întâi după mine. Nu pot lăsa să i se întâmple ei ceva.” Auzi un zgomot în spatele lui, venind dinspre dormitor. Se întoarse şi, la lumina lumânării, zări silueta rusului în cadrul uşii. Văzu pistolul îndreptat spre el şi se simţi foarte calm. Avu un sentiment brusc de seninătate. Se terminase. Ştia ce avea să se întâmple şi îşi îndreptă întro fracţiune de secundă revolverul în direcţia cea bună, ştiind că lucrul ăsta ar putea să aibă o importanţă vitală pentru ea, dacă pentru el nu. Împuşcătura răsună ca o bubuitură de tun în spaţiul acela strâmt. Trase şi el în acelaşi timp. Nu simţi glonţul. Nici măcar nu-şi dădu seama că era rănit. Se concentră asupra ţintei lui, de parcă ar fi fost din nou la poligon, şi mai trase de două ori înainte să cadă la pământ. Nu simţi nici o durere.