- Domnule Severin, nu cred să scăpăm vii din asta, nu-i aşa?, vorbi mărunţelul. L-am privit oarecum lipsit de interes, atât cât îl puteam vedea, pierdut printre paltoane groase de lână şi căciuli de blană. Era incredibil că după atâtea zile petrecute acolo jos, în aerul ăsta pestilenţial, omuleţul mai trăia. Faţa lui îngustă era încadrată de o barbă lungă şi cârlionţată, din care se iveau umezi niște ochi negri, strălucitori. Tușea îngrozitor şi se apleca din când în când să scuipe pe podea, împingându-ne pe toţi cu coatele.

Era a doua oară când mă întreba în ultima oră şi asta după ce toţi ceilalţi oameni ce îl flancau strâns, încetaseră să-i mai răspundă, cu zile în urma. Am ridicat poate pentru a mia oară privirea spre acoperişul de lemn al vagonului de marfă şi m-am concentrat asupra nervurilor şi nodurilor imperfecte, încercând să le găsesc un sens, un înţeles ascuns, o istorie ce ar putea trezi ceva interes şi m-ar desprinde din iadul în care eram încastrat, ca într-un bloc de ciment. Era micul meu joc pe care-l practicam obsesiv de zile in șir, de fiecare dată încercând să-i atribui noi valențe, noi semnificații. Pierdusem noţiunea timpului odată cu ceasul pe care soldatul german mi l-a smuls de la mână, rânjind larg, atunci când m-a împins în vagon, în Viena. “Cu complimente din partea lui Adolf Eichmann!...”, a exclamat el încântat, răsucindu-l atent în lumina dimineţii, ce îl făcea să lucească.

“Felicitări pentru împlinirea frumoasei vârste de 40 de ani...ăăă...din partea soţiei tale iubitoare, Elsa, şi a copiilor Frida şi Marcel”, a silabisit el rar literele gravate, printre dinţii stricaţi. Am fost convins că fusese cea mai lungă frază citită din viața lui. Mi-a aruncat o privire încruntată, de parcă tocmai realizase că și eu eram un om ca şi el, cu familie și copii şi asta l-a făcut să se simtă prost. “Mişcă, jigodie!...”, a scrâşnit el vârându-și ceasul în buzunar şi mi-a făcut vânt peste pragul vagonului. L-am auzit urlând ca scos din minţi la următorii prizonieri, lătrând ordine fără sens, doar pentru a-şi calma conştiinţa, probabil. Un alt reper pe axul timpului a fost momentul în care unul dintre prizonierii ce îşi ţineau ochii lipiți de o crăpătură din scândurile vagonului a strigat fericit, pe tonul pe care Howard Carter l-a avut probabil atunci când a descoperit mormântul lui Tutankamon, în 1922: “Brno! Am trecut prin gară, dar nu încetinim!...Suntem în Cehia...”, animând pentru câteva clipe discuţiile cu care îşi omorau timpul oameni siliţi să stea împreună chip lângă chip, respirându-şi unul altuia aerul sărac în oxigen.

- Oare câte vite au fost transportate cu acest vagon?!, m-am trezit întrebând cu voce tare, în timp ce privirea mea fixa o mică gaură de deasupra capului, acolo unde nodul dintr-o scândură lipsea. Prin ea se vedeau norii cenușii, de toamnă târzie.