Moartea achită toate datoriile

— Îmi pare rău, murmură doctorul. Am făcut tot posibilul... . A pierdut prea mult sânge. — Dumnezeule! Era atât de tânăr! exclamă mama.

— Îmi pare rău. Sincer. Dacă pot să vă ajut cu ceva, vă rog să-mi spuneți, adaugă doctorul. Mama dă din cap în semn de refuz. — Un psiholog? Un preot poate? insistă doctorul uitându-se la mine.

— Putem să-l vedem? întreabă mama. — Nu acum. Mergeți acasă să vă odihniți. O să vă anunțăm când... . Știți la ce mă refer, spune doctorul îndepărtându-se rapid. Aș vrea să plâng, dar nu pot. Proptită de peretele alb, lunec încet pe podea ca și cum nu aș avea coloană vertebrală. „Adrian... . Oare chiar nu mai e?” mă-ntreb. „Sunt văduvă și n-am împlinit încă 21 de ani. Numai acum 3 ani l-am cunoscut și acum nu mai e de parcă nici n-a fost.”

— Ada, copila mea, e mai bine așa. Nu era om bun. Mă uit la mama prostită. Știu că are dreptate. Adrian era un monstru. Dar... să moară așa de tânăr? Și pentru ce?

- Dar de ce, mamă? De ce a murit? Nu înțeleg. Nu era bolnav, nu a avut un accident, nu s-a tăiat. Cum a pierdut sângele?

— Nu știu, copila mea. Nici doctorul nu știe. Nimeni nu știe. E un mister. Dar s- au mai auzit cazuri dintr-astea. Nu? Așa trebuia să se întâmple. Ridică-te de jos copilă. Nu vrei să stai pe scaun în loc? Mă uit în gol. Nu mai aud nimic. Parcă sunt într-un univers paralel. Citesc cuvinte de încurajare pe buzele mamei.

— Ada? Mama se apleacă și încearcă să mă ridice de pe jos. Nu am voință să o ajut. Nu pot să vorbesc, nu pot să o împiedic. Un bărbat trece pe culoarul spitalului și i se alătură mecanic mamei, prinzândumă de un braț.

— Ce s-a întâmplat? Chemăm un doctor? întreabă îngrijorat. — Nu, răspunde mama. Nu e bolnavă. E soțul ei... . Nu contează. Haideți s-o mutăm pe scaunul ăla.