În ultimele decenii, deşi progresele tehnologice au fost menţinute în centrul atenţiei publicului, a avut loc şi o evoluţie progresivă a conştiinţei umane înseşi, care s-a manifestat mai degrabă ca o dezvoltare subită, la toate nivelurile sale. Această schimbare benefică şi extrem de profundă, care a apărut la sfârşitul anilor 80, nici măcar nu a fost sesizată de lumea în ansamblul ci, deşi a fost descoperită şi demonstrată prin noua metodologie a studierii conştiinţei, care a făcut descoperirea fundamentală a modului de a deosebi adevărul de falsitate şi esenţa de aparenţă. Şi mai surprinzător este faptul că această metodologie poate identifica şi chiar calibra un nivel specific al adevărului sau falsităţii, printr-o simplă scală de calibrare exponenţială de la 1 la 1.000, care include toate posibilităţile de cunoaştere în domeniul uman - şi chiar dincolo de acesta. După cum se poate observa printr-o simplă analiză şi observare, suferinţele omenirii, atât în prezent, cât şi de-a lungul istoriei (cu excepţia dezastrelor naturale), se datorează în primul rând incapacităţii omului de a deosebi adevărul de falsitate, realitatea de iluzie, percepţia de esenţă şi părerea de realitatea verificabilă. Astfel, descoperirile cercetării asupra conştiinţei au oferit o nouă paradigmă, din care se poate reevalua întreaga condiţie umană de-a lungul unor mari perioade de timp, deoarece scala a asigurat un context şi o paradigmă extinse, care au inclus, în mod simultan, atât tărâmul linear, cât şi pe cel nelinear. Această descoperire reprezintă un salt important în cunoaşterea omenirii, care a clarificat şi faptul că o definiţie verificabilă a adevărului este posibilă doar printr-o formulare simultană a conţinutului (linear) şi a contextului (nonlinear). Faptul că acel conţinut poate fi înţeles doar în cadrul unui context determinat a fost deja recunoscut în domeniul „eticii situaţionale”, prin care şi sistemul judiciar a recunoscut influenţa semnificativă a contextului (cauza, situaţia, intenţia, capacitatea mentală, circumstanţele ş.a.m.d.). Tuturor tentativelor istorice de a defini adevărul verificabil le-a lipsit un standard de comparare absolut, invariabil, determinabil şi demonstrabil în mod confirmabil. Astfel, apariţia unor mijloace confirmabile, pragmatice, de identificare şi coroborare a adevărului a reprezentat o dimensiune cu totul nouă, extinsă, pentru progresul capacităţii omenirii de a înţelege şi de a pătrunde în esenţa lucrurilor. Cunoaşterea atestă o bază organizată, sistematică, de informaţii sau preocupări ştiinţifice, cum ar fi ştiinţele naturii şi legile lor de operare, aşa cum sunt confirmate prin aplicarea lor. Mai mult, informaţiile sunt atât teoretice (convenţionale), cât şi clinice, demonstrabile şi confirmabile în mod pragmatic. De exemplu, în practica medicală există atât arta (nivel de calibrare 445), cât şi ştiinţa (nivel de calibrare 440) aplicării principiilor ştiinţifice şi a domeniilor proprii acestora.