Nu ştiu o grămadă de lucruri. Nu ştiu cum de n-am auzit când s-a închis uşa. Cum de n-am încuiat de la bun început blestemata aia de uşă. Sau cum de nu mi-am dat seama că nu era de bine - era de-a dreptul greşit - când am simţit cum se lasă salteaua sub greutatea lui. Cum de n-am ţipat când am deschis ochii şi l-am văzut cum se vâră între aşternuturile patului meu. Nici cum de n-am încercat să-i opun rezistenţă când încă aş fi avut vreo şansă. Nu ştiu cât am zăcut după ce s-a terminat, tot zicându-mi: închide strâns ochii şi încearcă, încearcă pur şi simplu să uiţi. încearcă să uiţi tot ce ai simţit că era profund greşit, tot ce ai simţit că n-o să mai fie niciodată aşa cum trebuie. Nu lua în seamă gustul din gură, cearşafurile jilave, coapsele care-ţi ard, durerea şi greaţa - chestia ca un glonţ care te-a sfâşiat şi ţi s-a înfipt cumva în măruntaie. Nu, nu plânge. Nu ai de ce să plângi. A fost doar un vis, un vis rău - un coşmar. N-a fost real. N-a fost real. N-a fost real. îmi tot repet în minte: N-afostrealN-afostrealN-afostreal. încă o dată, încă o dată, încă o dată. Ca o mantră. Ca o rugăciune. Nu ştiu că aceste imagini care mi se tot ivesc preţ de-o clipă în minte - un film cu altcineva, în altă parte - n-o să dispară niciodată de fapt, n-o să înceteze niciodată să-mi ruleze în minte, n-o să înceteze deloc să mă bântuie. închid iar ochii, însă tot ce văd, tot ce simt, tot ce aud e: pielea lui, braţele lui, picioarele lui, mâinile lui prea puternice, răsuflarea lui, muşchii mei întinzându-se, oasele mele trosnind, trupul frângându-mi-se, cum mă apucă slăbiciunea, cum pălesc. Numai toate acestea au rămas. Nu ştiu câte ore trec până când mă trezesc în larma obişnuită de duminică - oale şi tigăi puse pe aragaz. Mirosuri de mâncare strecurate pe sub uşa mea - şuncă, clătite, cafeaua mamei. Sunetele televizorului - fronturi de aer rece, furtuni avansând în zonă până la ora prânzului -, tata se uită la prognoza meteo. Zgomotul maşinii de spălat vase. Câinele lătrăcios de peste drum hămăie probabil aiurea, ca întotdeauna. Apoi ritmul aproape imperceptibil al mingii de baschet bătute în asfaltul umed de rouă şi scârţâitul adidaşilor mişcându-se pe alee. Suburbia noastră stupidă, adormită, ca orice altă suburbie stupidă şi adormită, se trezeşte cu greu, ignorându-şi propria lipsă de importanţă, dorindu-şi unanim încă o zi de sâmbătă şi gândindu-se cu groază la treburile de prin casă, la mersul la biserică, la listele cu lucruri de făcut şi la dimineaţa de luni. Viaţa merge mai departe, la întâmplare, îşi vede de ale ei ca de obicei. Normalitate. Şi, oricât aş încerca, nu pot să uit că viaţa o să meargă mai departe fie că mă trezesc, fie că nu. Obscen de normal.