Folosim ades termenul „maniheism", dar oare cît ştim despre acela de la care el provine? închinat istoriei lui Mani, romanul Grădinile luminii evocă traseul unui personaj uitat, care a fost pictor, medic şi filosof în Mesopotamia Sasanizilor şi care a oferit în veacul al III-lea d.Hr. o viziune asupra lumii profund umanistă şi indrăzneaţă. Credinţa propovăduită de Mani încearcă să le înglobeze pe toate celelalte, proclamînd existenţa unui Dumnezeu unic, în numele căruia Mani pledează pentru justiţia universală, abolirea castelor şi, mai presus de orice, toleranţă. Numit de chinezi „Buddha al luminii", iar de egipteni „Apostolul lui Iisus", Mani s-a bucurat de sprijinul unui uriaş număr de adepţi, dar a avut parte, deopotrivă, de o prigoană pe măsură şi de un sfîrşit de martir. In seria de autor „Amin Maalouf va apărea Samarcand.

Spre deosebire de Nil, pe cursul căruia poţi cobori dus de curent sau urca după cum te ajută pînzele, Tigrul este un fluviu cu sens unic. în Mesopotamia, vînturile se scurg, precum apele, dinspre munte spre mare, niciodată spre interiorul pămînturilor, astfel încît bărcile sînt nevoite să se împovăreze la dus cu măgari şi catîri care, la întoarcere, le vor remorca spre tîrgul de legătură, hîţînîndu-le carcasa pleoştită pe drumurile uscate. In extremul nord, acolo unde izvorăşte, Tigrul neîmblînzit se prăvale printre stînci şi doar cîţiva luntraşi armeni se încumetă să-l treacă, nescăpînd din ochi clocotul apei viclene. O rută stranie pe care trecătorii nu-şi încrucişează paşii, nu se depăşesc unii pe alţii, nu schimbă între ei nici urări pentru drum, nici sfaturi. De aici impresia îmbătătoare că navighezi de unul singur, fără demon proteguitor, fără vreo altă escortă în afară de cocotierii de pe maluri. Apoi, ajungînd în oraşul Ctesifon, metropola ţinutului Babei şi reşedinţa regilor părţi, Tigrul se cuminţeşte, oamenii se pot apropia de el fără precauţii, nu mai e decît un gigantic braţ fluid pe care-l poţi trece de pe un mal pe celălalt în nişte coşuri rotunde cu fundul plat în care se înghesuie oameni şi mărfuri, care se afundă pînă la margini, iar uneori se învîrt ca un titirez fără ca totuşi să se ducă la fund, un soi de panere cît se poate de obişnuite, din trestie împletită, ce-i răpesc acestui fluviu al potopului orice semeţie. El devine atunci atît de blînd încît poţi vedea bălăcindu-se sinistre perechi îmbrăţişate: piei de animale....