O cafenea de lângă Arcul de Triumf. Stau aproape întotdeauna în acelaşi loc. Undeva în spate, în stânga, după bar. Nu citesc, nu mă mişc, nu-mi verific telefonul, aştept pe cineva. Aştept pe cineva care n-o să vină niciodată şi, fiindcă mă plictisesc, mă uit cum se lasă seara peste L’Escale de l’Étoile. Ultimii colegi, ultimele pahare, ultimele glume răsuflate, maree staţionară timp de vreo oră şi Parisul se destinde în sfârşit: taxiurile dau târcoale, tinerele îşi fac apariţia, patronul mai stinge din lumini şi chelnerii se înviorează. Pun câte o lumânare micuţă pe fiecare masă – una falsă, care pâlpâie, dar nu curge – şi mă presează discret: trebuie să mai beau ceva sau să mă car. Mai beau ceva. E a şaptea oară, pe lângă primele două, când vin în mlaştina asta ca să mă adap pe înserate. Sunt sigură, fiindcă am păstrat toate notele de plată. La început mi-am închipuit probabil că era drept amintire, din obişnuinţă sau fetişism, dar astăzi? Astăzi recunosc că e ca să mă agăţ de ceva când bag mâna în buzunarul paltonului. Dacă hârtiuţele astea există, ei bine, asta e dovada că… că ce, de fapt? Că nimic. Că viaţa e scumpă peste drum de Soldatul necunoscut.