Plecasem grabnic din Franţa la Londra pentru a-mi face formele de naturalizare. Se părea că ţara mea va intra în război alături de Germania. Hemry James[1] trebuia să fie unul dintre garanţii mei, el însuşi fiind de curând naturalizat; Civis Britanicus sum[2], cum spunea el cu vocea-i profundă. Ştia că cercasem din toate puterile să-mi îndeplinesc datoria şi că dădusem greş din pricină că ajunsesem eu însumi prea neajutorat ca să mai pot fi de vreun ajutor altora. Ştia ce soartă mă aşteaptă, când îmi puse mâna pe umăr şi mă întrebă ce am de gând să fac cu mine. I-am răspuns că eram pe cale de a părăsi definitiv Franţa pentru a mă ascunde ca un dezertor în vechiul meu turn. Era singurul loc care mi se potrivea. Pe când îşi lua rămas bun de la mine, îmi aminti cum, cu ani în urmă, când stătuse cu mine la San Michele, mă încurajase să scriu o carte despre insula mea, pe care o numise cel mai frumos loc din lume. De ce n-aş scrie acum Cartea de la San Michele, dacă lucrurile luau o întorsătură proastă şi curajul începea a mă părăsi? Cine ar putea să scrie mai bine decât mine despre San Michele, când eu l-am clădit cu mânile mele? Cine altul ar putea descrie mai bine toate nepreţuitele bucăţi de marmoră împrăştiate prin grădina unde odinioară se ridicase vila lui Tiberius[3]? Şi însuşi sumbrul, bătrânul împărat, al cărui obosit picior călcase chiar pardoseala de mozaic scoasă de mine la lumină de sub viţa de vie ― ce studiu fascinant pentru cineva atât de interesat de psihologie, cum eram eu! Nimic mai bun decât să scrii o carte când vrei să scapi de propria-ţi mizerie, nimic mai bun decât să scrii o carte când nu poţi dormi. Acestea an fost ultimele lui cuvinte ― nu l-am mai revăzut niciodată pe prietenul meu. M-am întors în stearpa mea singurătate din vechiul turn, umilit şi descurajat. Pe când toţi ceilalţi îşi ofereau viaţa patriei lor, eu îmi petreceam zilele frământându-mă încolo şi încoace prin turnul întunecos, agitat ca un animal în cuşcă, în timp ce mi se citeau nesfârşitele ştiri ale suferinţelor şi calamităţilor. Câteodată, seara, când nemiloasa lumină a zilei înceta de a-mi mai tortura, ochii, aveam obiceiul să mă urc până la San Michele în căutare de veşti. Drapelul Crucii Roşii britanice fâlfâia deasupra lui San Michele, unde vitejii scoşi din luptă erau îngrijiţi şi însănătoşiţi de acelaşi soare care mă alungase din iubitul meu cămin. Vai, ce triste ştiri, cât de lungă era aşteptarea pentru cei care nu puteau face altceva decât să aştepte! Dar câţi dintre noi cutează să mărturisească ceea ce au simţit atâţia, că povara propriei lor supărări li se părea mai uşoară de îndurat când toţi bărbaţii şi femeile din jur erau în doliu şi că rana din coasta lor părea aproape spre vindecare în timp ce sângele curgea dintr-atâtea alte răni? Cine îndrăznea să se vaiete de propria-i soartă când soarta omenirii era în joc? Cine îndrăznea să geamă de propria-i durere când toţi oamenii aceia mutilaţi zăceau pe tărgile lor, muţi, cu dinţii strânşi? În sfârşit, furtuna se potoli. Totul era tăcut ca înainte; în bătrânul turn eram singur cu spaima mea. Omul a fost alcătuit ca să-şi poarte crucea, de aceea i s-au dat umeri puternici. Un om poate suporta mult cât timp se poate suporta pe el însuşi. Poate trăi fără speranţă, fără prieteni, fără cărţi, chiar fără muzică, atât timp cât poate să-şi asculte gândurile lui şi viersul păsării de la fereastră şi îndepărtata voce a mării. Mi s-a spus la St. Dunstan[4] că se poate trăi chiar şi fără lumină, dar cei ce mi-au spus asta erau nişte eroi. Însă un om nu poate trăi fără somn. Când am încetat a mai dormi, am început să scriu această carte, toate celelalte leacuri mai uşoare dovedindu-se neputincioase. În ceea ce mă priveşte, a fost un mare succes. De câte ori nu l-am binecuvântat pe Henry James pentru sfatul lui. În ultima vreme am dormit mult mai bine. Ba chiar a fost o plăcere pentru mine să scriu cartea aceasta şi nu mă mai miră de ce atâţia oameni s-au apucat să scrie cărţi în zilele noastre. Din nefericire, am scris „Cartea de la San Michele” în condiţii deosebit de grele. Am fost întrerupt chiar de la început de un musafir neaşteptat, care s-a aşezat în faţa mea la masa de scris şi a început a vorbi de el însuşi şi de afacerile lui într-un mod foarte împrăştiat, ca şi când toate fleacurile acelea puteau să intereseze pe altcineva în afară de el. Avea ceva foarte enervant şi neenglezesc în felul insistent de a-şi povesti feluritele aventuri unde întotdeauna el părea să fie eroul ― prea mult Ego. În cosmosul tău, tinere, am cugetat eu. Părea încredinţat că ştie totul despre arta antică, arhitectură, psihologie, moartea şi viaţa de dincolo.