La cincisprezece ani m-am îmbolnăvit de hepatită. Boala a început toamna şi a durat până în primăvară. Cu cât anul se apropia de sfârşit, devenind mai rece şi mai întunecat, cu atât mai slăbit mă simţeam. Abia după Anul Nou a început să-mi meargă mai bine. Ianuarie a fost blând şi mama mi-a aranjat patul pe balcon. De aici vedeam cerul, soarele, norii şi auzeam copiii jucându-se în curte. Într-o după-amiază târzie de februarie am auzit cântând o mierlă. Primul meu drum mă duse din Blumenstrasse, unde locuiam la etajul al doilea într-o impozantă clădire de la începutul secolului, în Bahnhofstrasse. Acolo, într-o bună zi de luni, în octombrie, în drum de la şcoală spre casă mi sa făcut rău şi am vomat. Eram, de fapt, slăbit de zile în şir, slăbit cum nu mai fusesem nicicând în viaţa mea. Fiecare pas era un efort. Picioarele abia dacă mă mai purtau, când trebuia să urc scările, acasă sau la şcoală. Nu puteam nici să mănânc. Chiar dacă mă aşezam la masă flămând, curând mă apuca greaţa, Dimineaţa mă trezeam cu gura uscată iască şi cu senzaţia că organele zac greu şi nelalocul lor în trupul meu. Mi-era ruşine de neputinţa mea. Îmi era ruşine mai ales acum, când vomasem. Nici asta nu se mai întâmplase în viaţa mea. Gura mi s-a umplut dintr-o dată, am încercat să înghit presând-o cu măna şi ţinându-mi buzele lipite strâns una de alta, dar din gură totul ţâşni printre degete. M-am sprijinit de peretele clădirii şi, privind la vărsătura de la picioarele mele, am icnit din nou o zeamă decolorată. Femeia care mă ajutase, o făcuse aproape brutal. Îmi luă braţul şi mă conduse prin gangul întunecat al clădirii în curte. De la o fereastră la alta erau întinse sfori pe care atârnau rufe. În curte se afla lemn stivuit; un ferăstrău scrâşnea într-un atelier, prin uşa deschisă zburau aşchii. Lângă poarta dinspre curte se afla un robinet cu apă. Femeia deschise robinetul, îmi spălă mai întâi măna şi îmi stropi apoi faţa cu apă din palmele ei făcute căuş. Mi-am şters faţa cu batista.