Sub lumina celor două luni de pe cerul pr fos, cei doi reii fremeni treceau ca vântul peste stâncile deșertului. Erau totuna cu împrejurimile accidentate, ca și cum ar fi fost croiți din aceeași pânză – oameni aspri, într-un mediu aspru. Moarte Harkonnenilor. To i membrii comandoului ţ f cuser acelaşi jur mânt. În orele tichete dinaintea zorilor, Stilgar, conducătorul lor înalt și cu barbă neagră, mergea tiptil ca o pisică în fața unui grup format din luptătorii săi și cei mai buni. ă ă Trebuie să ne mișcăm ca umbrele în noapte. Umbre cu pumnale ascunse… Ridicând o mân , comand detașamentului t cut s se oprească. Stilgar ascult pulsul deşertului, sondând ă ă întunericul cu auzul. Ochii albastru-în-albastru scrutau coastele impunătoare de piatră, profilate pe cer ca niște sfinte gigantice. Pe m sur ce cuplul celor două luni se mișca pe bolt , peticele de umbră se mutau clip de clip , extensii vii ale feței muntelui. Oamenii pășeau cu grijă în sus, pe un contrafort de stâncă, folosindu-și ochii adaptați la întuneric pentru a urma o potecă abruptă, cioplită de mâini. Terenul părea obsedant de familiar, deși Stilgar nu mai fusese niciodată pe acolo. Atașat lui i s-a descris drumul, calea pe care strămoșii lor o auaseră spre sate, Hadith, cândva cea mai mare dintre toate așezările ascunsă, abandonată cu multă vreme în urmă. Și „Hadith” – un cuvânt luat dintr-un vechi cântec fremen despre pildele de supraviețuire în deșert. Ca mul i dintre