La 1 august 1854, ziarul New York Tribune publica, sub semnătura lui Marx, un articol intitulat Clasa mijlocie din Anglia. Vorbind despre „strălucita şcoală… de romancieri din Anglia”, articolul releva faptul că paginile „fine şi elocvente” ale acestor scriitori „au dezvăluit lumii mai multe adevăruri politice şi sociale decât toţi politicienii, publiciştii şi moraliştii de profesie la un loc.”1 Suntem convinşi că, în ceea ce-l priveşte pe Dickens (al cărui nume e citat aici alături de cele ale lui Thackeray, Charlotte Brontë şi Elizabeth Gaskell), aprecierea lui Marx era prilejuită, în mare măsură, de apariţia, în cursul aceluiaşi an, 1854, a romanului Timpuri grele. Într-adevăr, în niciunul dintre romanele dickensiene nu e sezisată mai exact contradicţia fundamentală a societăţii capitaliste britanice, nicăieri nu e desenat cu mai multă precizie portretul mercantilismului şi filistinismului burghez, într-o perioadă în care trădarea conducătorilor chartismului dusese la înfrângerea mişcării şi la înăsprirea reacţiunii burgheze. Fără îndoială, nu se poate afirma că romanul ar conţine o analiză viguroasă a capitalismului ca sistem; dar, în acelaşi timp, nu poate fi contestată exactitatea cu care scriitorul a surprins principalul conflict al vremii sale: ciocnirea dintre burghezie şi proletariat. Martor la marile mişcări chartiste, Dickens nu rămăsese nici până atunci indiferent faţă de luptele sociale ale vremii lui. Literatura sa mărturisise o profundă simpatie faţă de categoria largă a celor „săraci şi oropsiţi”, o ură înverşunată împotriva bogătaşilor nemilostivi. Dar dacă până la Timpuri grele, societatea engleză era împărţită, în concepţia scriitorului, în săraci şi bogaţi, în romanul scris în 1854 clasele sociale sunt delimitate în funcţie de locul lor în producerea bunurilor: opoziţia, de data aceasta, se face între muncitori şi capitalişti.