Ne aflam în cel mai urât apartament din tot Manhattanul, şi asta nu doar pentru că mintea mea fusese special programată să nu aprecieze arta: obiectiv vorbind, picturile alea erau absolut hidoase. Un picior păros crescând dintr-o tulpină de floare. O gură din care se revărsau spaghete. Lângă mine, fratele meu cel mai mare şi tata mormăiau meditativ, dând din cap de parcă ar fi înţeles ce vedeau. Eu eram cea care conducea micul nostru grup; părea să existe un protocol tacit, ca invitaţii să parcurgă traseul, să admire arta şi abia după aceea să poată gusta din aperitivele purtate pe tăvi de chelneri. Dar, chiar la sfârşit, deasupra masivului şemineu şi între două candelabre de prost gust, era expusă o pictură ce înfăţişă un dublu helix — structura moleculei ADN —, iar pe toată pânza era imprimat un citat din Tim Burton: “Cu toţii ştim că idila dintre specii este nefirească”.