Nici nu mă cunoaşteţi, nici n-aţi auzit vorbindu-se vreodată despre mine. Am crescut în penumbră, în inima seraiului banilor. Sunt un parazit al finanţelor de anvergură, membru al comitetului director al uneia dintre cele mai mari bănci ale Franţei. Abia dacă ceva mai bine plătit, tot am strâns câteva milioane de euro în vreo cincisprezece ani. O nimica toată faţă de salariile şi primele brokerilor pe care îi coordonez. Sau, mai degrabă, pe care îi coordonam. Fiindcă de cinci luni am fost scos pe tuşă, din afaceri, de către un preşedinte chitit dintr-odată să se ţină de reguli şi de controlul riscurilor. Se pare că am dat dovadă de neglijenţă. Ba chiar că am tolerat prea multe. Ca să nu zic că am băgat banca-n rahat. Pe scurt, am plătit pentru toate greşelile făcute în ultimii douăzeci de ani. Mai ales că am tot ciocnit paharele în locul preşedintelui. Totuşi, cu toate că am închis multă vreme ochii la ceea ce s-ar putea foarte bine numi practici de mafioţi, nu am fost nicidecum singurul orb din conducere. S-a dat gaură-n tot ce ieşea-n faţa ochilor: adevărate montagnes russes ale produselor derivate, supraevaluări imobiliare, diversificări de produse ori clienţi de tot căcatul, vânzări în pierdere... Ne-am aruncat cu capul înainte la fiecare mişcare, ori aproape...

Răspunzător? Fără îndoială. Dar şi aveam tovarăşi de elită. Bancheri, investitori şi autorităţi de control (aşa-şi zic...), toţi convingându-se că suntem călare pe o prosperitate de-un veac. Cât despre agenţiile de evaluare şi despre miniştrii de finanţe, au o scuză beton: pe cinstite, nimic nu pricep! Chermeza a ţinut aproape douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care ne-am ghiftuit şi ne-am bătut joc de reguli, în timp ce le dădeam lecţii clienţilor. După cum veţi putea vedea, nu mă voi transforma în cavalerul salvator al profesiunii mele. Să denunţ spolierea clienţilor? Dobânzile aiuritoare aplicate creditelor obişnuite? Comisioanele ciugulite în fel şi chip? Pentru mine e prea puţin. Oricum, azi e prea târziu. Haosul s-a instalat, iar crahul va dura multă vreme, în ciuda comentariilor subtile care, din septembrie încoace, ne tot anunţă revenirea burselor şi capătul tunelului. Revenirea? Mai vorbim noi peste un an. Poate doi. C.A.C. 40, după ce a fost în cădere liberă, tot nu-şi mai revine. Recesiunea ne va sărăci. Dar, nu ne mai tot purtaţi de grijă: ne scoatem noi, bancherii, cumva.