Cuviosul Ghelasie, obosit de seara lăsatului de sec, pe care, împreună cu vecinul său de chilie, Ghervasie, o prelungise până spre slujba utreniei, deschise un ochiu abia când soarele de început de Martie, obosit şi el, aruncă o privire roş-gălbue pe fereastră. Apoi îl închise la loc, căscă în rate şi încercă să-şi continue somnul ca omul fără griji prea mari şi fără ceasuri fixe. Deşteptaţi de căscatul stăpânului, Matei şi Năstase — doi cotoi voinici şi norocoşi, căscară la rândul lor tot aşa de lenevos dar nu-şi mai regăsiră somnul. Matei, care dormea subt plapomă, avu gust să-şi ascută limba-i aspră de d-ege-tele lui Ghelasie care pesemne încă nu-şi pierduseră mirosul de sos şi de friptură. Măgulit de linguşirea cotoiului, cuviosul Ghelasie se lăsă gâdilat, abia înăbuşindu-şi râsul sub mustăţile-i sărace şi galbene. Ca să nu rămâie mai prejos de fratele său, Năstase, care odinea la capul stăpânului, scoase o coadă lungă de subt el, o trânti de câteva ori de pernă ca s’o scuture de scame şi de purici, apoi o întinse către nasul cuviosului. Acesta, foarte simţitor la atenţia motanilor, râse căscând şi amânând somnul îi răsplăti cu mângâeri duioase pe spinare şi pe subt burtă. Apoi iar căscă. Un căscat de mântuială care aduce cu lătratul unui câine muşcat de purici — şi vru să afle cât e ceasul. Pentru acest lucru însă trebuia să se ridice în capul oaselor şi să privească peste tablia patului, osteneală la care renunţă.