Devenită o operă cinematografică de mare clasă, sub bagheta lui Alfred Hitchcock, Păsările este doar una din multele povestiri care îndreptăţesc aprecierea dată de Observer autoarei: „O imaginaţie remarcabilă care provoacă neîncetat mila şi groază”. Pe trei decembrie vântul s-a stârnit peste noapte şi s-a făcut dintr-o dată iarnă. Până atunci fusese o toamnă blândă, dulce. Frunzele atârnau încă roşiiaurii în copaci, iar arbuştii nu-şi pierduseră verdeaţa. Pământul răscolit de plug se arăta mănos. Val Uocken rămăsese cu o infirmitate din timpul războiului şi de aceea primea pensie; la fermă nu lucra toată săptămâna. Se ducea doar trei zile şi atunci se îndeletnicea cu diverse munci mai uşoare – ridica garduri, aşeza acoperişurile de stuf şi făcea reparaţii pe la acareturi. Cu toate că era căsătorit şi avea copii, îndrăgea singurătatea. Prefera să muncească fără să aibă pe cineva prin preajmă. 

Se bucura nespus când i se dădea să înalţe câte un zăgaz sau să repare o poartă la celălalt capăt al peninsulei, unde marea împrejmuia terenul fermei pe ambele laturi. Iar în zilele acelea, când se făcea amiază şi sosea timpul să-şi mănânce plăcinta coaptă de nevastă-sa, se aşeza pe creasta stâncii şi urmărea zborul păsărilor. Cel mai bine era toamna; chiar mai bine decât primăvara. Primăvara păsările zburau spre uscat preocupate, atente; erau conştiente de destinaţia lor; ritmul? I ritualul vieţii nu acceptau nici un fel de întrerupere. Toamna, cele care nu migraseră, ci rămâneau să-şi petreacă iarna aici, erau cuprinse şi ele de acelaşi îndemn năvalnic, dar pentru că nu aveau parte de zborul spre alte' meleaguri, urmau un tipar ştiut numai de ele. Poposeau pe peninsulă în stoluri mari.

 Agitate, neliniştite, istovindu-se de atâta mişcare; ba rotindu-se, dând ocol în văzduh, ba aşezându-se pe pământul arat ca să ciugulească, dar şi atunci când se hrăneau nu erau înfometate n-aveau chef. Neastâmpărul le împingea din nou spre înalturi. Negre şi albe, stăncuţele şi pescăruşii se amestecau într-o tovărăşie stranie, căutând un fel de izbăvire, niciodată mulţumite, niciodată domolite. Stoluri de grauri, foşnind ca mătasea, zburau spre păşunea reavănă, mânaţi de aceeaşi nevoie de mişcare, iar păsările mai mici – cintezele şi ciocârliile – se risipeau din copaci pe arbuşti ca şi cum erau silite. Nat le privea, şi privea şi păsările marine. Jos în golf, aşteptau fluxul. 

Erau mai răbdătoare. Scoicarii, fluierarii, ploierii şi corlele zăboveau la marginea apei: pe măsură ce marea domoală mânca din plajă şi se retrăgea lăsând fâşia de alge dezgolită şi prundişul învolburat, păsările de apă alergau şi se fugăreau pe nisip. Apoi. Erau şi ele cuprinse de acelaşi freamăt. Ţipau, şuierau, se chemau, atingeau în treacăt apa liniştită şi se ' îndepărtau de ţărm. Repede, mai iute…, şi -mai iute… Şi gata. _^erau înghiţite de văzduh. Dar încotro. Şi de ce? Îndemnul neostoit al toamnei, încărcat de nemulţumire, tristeţe şi neîmpliniri le prindea şi pe ele în mreje, împingându-le să se adune în stoluri., să se rotească şi să ţipe; era musai să-şi reverse tot neastâmpărul plnă la sosirea iernii.