În noaptea următoare a trezit-o din nou şi s-a înfuriat din nou, pentru că ridicase în picioare tot spitalul cu cântecul ei urlat ca din gură de şarpe, iar ea l-a implorat să încerce să-şi amintească dacă era tot cântecul din ziua precedentă. Voia cu disperare să afle, fiindcă în ultimii ani visul acela al ei se repeta noapte de noapte, un vis complet alb, totul era alb acolo, străzile şi casele şi copacii şi pisicile şi câinii şi stânca de pe marginea prăpastiei. La fel şi Ada, prietena ei cu părul roşcat, şi ea era albă din cap până-n picioare, fără o picătură de sânge pe chip şi pe trup. Fără o picătură de culoare în păr.

Dar nici de data asta el nu-şi amintea ce cântase. Tremura tot, iar ea, în patul ei, a început să tremure ca răspuns la tremuratul lui. Suntem ca două castaniete, a zis ea pe neaşteptate, izbucnind într-un hohot de râs cristalin, care a fâlfâit uşor în inima lui. Îşi adunase toate puterile pentru a ajunge din salonul lui în salonul ei – treizeci şi cinci de paşi, cu pauze după fiecare în parte, sprijinindu-se de pereţi, de tocurile uşilor şi de cărucioarele pentru mâncare goale. Apoi s-a prăbuşit şi s-a întins pe linoleumul lipicios din faţa uşii deschise. Au gâfâit la unison preţ de câteva minute. Ar fi vrut s-o facă să râdă iar, dar nu mai putea nici să vorbească, după care, din câte se părea, a adormit.