Introducere

 Origini

 Puterea conflictului propune un nou mod de a ne privi pe noi înșine și relațiile noastre. Ceea ce ne-a motivat de-a lungul a zeci de ani de cercetări și experiență clinică a fost un set de întrebări fundamentale: Cum de unii oameni se bucură de o gamă largă de conexiuni sociale apropiate și satisfăcătoare, în timp ce alții suferă din cauza lipsei de conectare și a singurătății? De ce unii oameni sunt triști, retrași și lipsiți de stimă de sine, iar alții sunt veseli, curioși, afectuoși și încrezători? Cum este legat sentimentul de apartenență și atașament față de ceilalți cu modul în care ne dezvoltăm identitatea? Poate că cel mai important este să ne dăm seama cum ne pot ghida răspunsurile la aceste întrebări, pe care le-am descoperit pe parcursul muncii noastre, către găsirea conexiunii și a intimității când ne simțim pierduți și singuri, o experiență pe care orice om o cunoaște mai devreme sau mai târziu. Înainte să-ți arătăm ce am aflat, permitene să ne prezentăm, să ne spunem fiecare povestea și să vorbim despre cum am ajuns să scriem această carte împreună. Povestea Claudiei: De la management comportamental la ascultare Era 2004. Eram specialista în psihologie comportamentală pediatrică cunoscută de toți locuitorii unui orășel mic și totuși simțeam din ce în ce mai mult că nici pregătirea mea în pediatrie și nici cei aproape douăzeci de ani de practică nu-mi oferiseră instrumentele necesare ca să abordez gama largă de probleme cu care mă confruntam în cabinet. Deși puneam întrebări și ofeream îndrumare, sfaturi și management comportamental, de cele mai multe ori ședințele se soldau cu frustrare pentru mine și pentru familiile cu care lucram. Totul s-a schimbat în urma a două ședințe — una cu un adolescent „sfidător“ și una cu o fetiță de trei luni cu „colici“. După ce am vorbit între patru ochi cu Alex, băiatul de cincisprezece ani, timp de douăzeci din cele treizeci de minute care se acordă de obicei unei „evaluări pentru ADHD“, i-am invitat înăuntru pe părinții lui, Carmen și Rick. Alex stătea ghemuit într-un colț al mesei de examinare, înfășurat strâns în haină și holbânduse în tăcere la podea. Carmen și Rick stăteau cu brațele încrucișate, cât de departe posibil unul de celălalt. Cabinetul era prea mic pentru furia și lipsa de conexiune pe care trebuia să le cuprindă. În cadrul acelei prime ședințe cu Alex și părinții lui, am urmat procedura obișnuită: am notat istoricul în concordanță cu instrumentele standardizate de diagnostic pentru tulburarea de hiperactivitate/deficit de atenție.¹ Răspunsurile păreau să indice că Alex ar putea îndeplini criteriile de diagnostic ale acestei tulburări. Am programat următoarea ședință pentru a continua evaluarea și a discuta tratamentul.