Considerat drept capodopera sa, romanul Pianista o are în prim-plan pe Erika Kohut, o celibatară în vârstă de treizeci şi cinci de ani, care a fost sacrificată de mama sa autoritară pe altarul artei. Din nefericire, Erika nu este într-atât de talentată încât să devină pianistă, astfel că se resemnează cu statutul de profesoară la Conservatorul din Viena, la mijlocul anilor '70. Ea locuieşte cu mama sa şi toată lumea o consideră o fiică-model. Erika îşi dezvăluie însă şi o latură violentă, perversă. Publicat, până în momentul de faţă, în peste douăzeci de ţări, romanul a fost distins, în 1986, cu prestigiosul Premiu Heinrich Boli. În anul 2001, Pianista a fost ecranizat de regizorul Michael Haneke, cu Isabelle Huppert, Benoît Magimel şi Annie Girardot în rolurile principale. La Festivalul de la Cannes, pelicula a obţinut Marele Premiu, precum şi Premiul pentru cea mai bună actriţă şi cel mai bun actor. Profesoara de pian Erika Kohut năvăleşte ca o vijelie în locuinţa pe care o ocupă împreună cu mama ei.

Mamei îi place s-o numească „mica ei vijelie", deoarece copilul ăsta se mişcă uneori extrem de repede. Vrea să-i scape mamei. Erika e trecută bine de treizeci de ani. Mama ar putea să-i fie bunică, dacă ţinem seama de vârsta ei. Erika a venit pe lume abia după mulţi ani grei de căsnicie. Tata i-a predat repede ştafeta fiicei şi a ieşit din joc. Fata a intrat, tata a ieşit. De nevoie a învăţat Erika să se mişte atât de repede. Asemenea unui vârtej de frunze tomnatice se năpusteşte pe uşa locuinţei, grăbindu-se să ajungă în camera ei fără să fie văzută. Dar iată că mama i-a şi ieşit în faţă; o ia la întrebări, o pune la zid, inchizitor şi pluton de execuţie totodată, într-o singură persoană recunoscută unanim, în stat şi în familie, ca mamă. O chestionează: de ce a ajuns atât de târziu acasă? Ultimul elev a plecat din şcoală acum trei ore, în bătaia de joc a Erikăi. Crezi că nu aflu eu unde ai fost? Un copil e dator să-i răspundă mamei de bunăvoie, răspuns care nu este crezut, pentru că acest copil obişnuieşte să mintă. Mama mai aşteaptă puţin, numai cât numără până la trei. Abia a ajuns la doi şi fata vine cu un răspuns care ocoleşte adevărul. Mama îi smulge servieta din mână şi se vede pusă în faţa faptului împlinit. Patru volume cu sonatele lui Beethoven împart indignate compartimentul îngust al servietei cu o rochie nouă; se vede că abia a fost cumpărată. Mama tună şi fulgeră împotriva rochiei. În magazin, cu puţin timp în urmă, străpunsă de braţele portmantoului, rochia era atât de ispititoare, colorată viu şi plină de supleţe; acum zace ca o zdreanţă mototolită, străpunsă de privirile mamei. Banii de rochie erau planificaţi pentru casa de economii!

Acum au fost cheltuiţi înainte de vreme. Această rochie puteai oricând să ţi-o procuri din banii depuşi în registrul de economii pentru construcţii de locuinţe, dacă nu-ţi era prea mult să faci un drum până la dulapul cu rufe, unde se află carnetul de economii, în spatele unui teanc de cearşafuri. Dar azi aceşti bani au făcut o escapadă, au fost sustraşi şi rezultatul iată-l! Ori de câte ori se va pune întrebarea unde s-au dus banii, Erika ar trebui să îmbrace această rochie. Acum că i-ai cheltuit, să te văd ce-ai să faci mai târziu! Am fi avut o locuinţă nouă, dar fiindcă n-ai vrut să aştepţi, te-ai ales cu o zdreanţă care se demodează cât ai bate din palme. Doar copilul şi-l vrea în permanenţă lângă ea, vrea mereu să ştie unde poate fi găsit în caz de urgenţă, dacă mama e în pragul unui infarct. Mama vrea să strângă bani ca să se bucure de ei mai târziu. Şi ce face Erika? Îşi cumpără o rochie! Ceva mai derizoriu chiar decât un moţ de maioneză pe tartina cu peşte. Rochia asta nu va aştepta nici până la anul, se va demoda încă de luna viitoare. Banii nu se demodează niciodată.