Că de n-ar , nu ne-am aminti, la capătul celălalt al Mării Mediterane se aa o insulă aa de frumoasă i de albastră, că muli călători, pelerini, cruciai i negustori care se îndrăgosteau de ea e nu mai voiau s-o părăsească, e încercau s-o tragă cu funii de cânepă tot drumul înapoi până-n ara lor. Legende, probabil. Dar legendele sunt menite să ne spună ceea ce istoria a uitat. S-au scurs muli ani de când am fugit de-acolo, la bordul unui avion, într-o valiză de piele moale i neagră, ca să nu mă mai întorc niciodată. De-atunci am adoptat altă ară, Anglia, unde am crescut i mi-a mers bine, însă nu trece zi fără să tânjesc să mă întorc. Acasă. În patria mea. 

Trebuie să e tot acolo unde am lăsat-o, ridicându-se din valurile înspumate ce se sparg de coasta ei aspră i cufundându-se la loc. La încruciarea a trei continente – Europa, Africa i Asia – cu Levantul, acel inut întins, de nepătruns, care a dispărut cu desăvârire de pe hările de azi. O hartă e o reprezentare bidimensională cu simboluri arbitrare i linii imprimate care hotărăsc cine urmează să ne e duman i cine prieten, cine merită iubirea noastră, cine, ura noastră i cine, indiferena noastră totală. Cartograa e un alt nume pentru povetile spuse de învingători. Pentru povetile spuse de cei care au pierdut nu există unul.

Iată cum mi-o amintesc eu: plaje aurii, ape turcoaz i ceruri limpezi. An de an, broatele-estoase veneau pe ărm să-i depună ouăle în nisipul prăfos. Vântul de seară aducea miresme de gardenii, ciclame, lavandă, caprifoi. Vie ramicate de glicină se căărau pe pereii văruii în alb, năzuind să ajungă la nori, pline de sperană aa cum sunt numai visătorii. Când noaptea îi săruta pielea, ca întotdeauna, simeai în răsuarea ei miros de iasomie. Luna, aici mai aproape de pământ, atârna blândă i strălucitoare deasupra acoperiurilor, aruncând o lumină vie peste aleile înguste i peste străzile pietruite. i totui, umbrele găseau o cale să se furieze prin lumină. oapte neîncrezătoare i conspirative susurau în întuneric. Fiindcă insula era împărită în două – nordul i sudul. O altă limbă, o altă scriere, o altă memorie predominau în ecare, iar când se rugau, locuitorii insulei rareori înălau rugăciuni către acelai Dumnezeu. 

Capitala era împărită de un zid care trecea drept prin mijlocul ei, ca o despicătură prin inimă. De-a lungul liniei de demarcaie – frontiera –, erau case dărăpănate ciuruite de gloane, curi pustii ciuntite de explozii de grenade, magazine cu uile i ferestrele bătute în scânduri, pori ornamentate atârnând neresc în balamale rupte, maini de lux din altă epocă ruginind sub straturi de praf… Șoselele erau blocate cu rulouri de sârmă ghimpată, grămezi de saci cu nisip, butoaie pline cu ciment, anuri antitanc, turnuri de pază. Străzile se terminau brusc, ca gândurile neduse la capăt sau sentimentele ovăitoare.