Regele stătea într-un con de lumină albastră, dezlănţuit. Era actul al IV-lea al piesei Regele Lear, într-o seară de iarnă la teatrul Elgin din Toronto. Mai devreme în acea seară, trei fetiţe jucaseră jocul de-a bătutul din palme pe scenă, pe când publicul intra în sală, versiuni copilăreşti ale fiicelor lui Lear, iar acum se întorseseră ca halucinaţii în scena nebuniei. Regele se împletici şi întinse mâinile spre ele, în timp ce acestea alergau de colo colo în umbre. Numele lui era Arthur Leander. Avea 51 de ani şi flori în păr. 

— Mă cunoşti? întrebă actorul care îl juca pe Gloucester. — Îmi amintesc ochii tăi destul de bine, spuse Arthur distras de versiunea copilărească a Cordeliei, şi acesta fu momentul când se întâmplă. Pe chipul lui apăru o schimbare, se împletici, întinse mâna spre o coloană, dar aprecie greşit distanţa şi o lovi zdravăn cu laterala palmei. 

— De la brâu în jos, sunt centauri, rosti el, iar aceasta nu numai că era o replică greşită, dar o spuse cu glas şuierat, abia audibil. Îşi cuibări mâna la piept ca pe o pasăre rănită. Actorul care îl întruchipa pe Edgar îl privea cu atenţie. La momentul acela, încă era posibil ca Arthur să fi jucat, dar, în primul rând din secţiunea unde se afla orchestra, un bărbat se ridică de la locul lui. Avea pregătire de paramedic. Prietena bărbatului îl trase de mânecă şi şuieră: 

— Jeevan! Ce faci? La început, nici Jeevan nu fu sigur, oamenii din rândurile aflate în spatele lui şoptindu-i să se aşeze. Un plasator se îndrepta spre el. Zăpada începu să cadă pe scenă. — „Şi pasărea, şi musca-şi fac de cap”1 , şopti Arthur, iar Jeevan, care cunoştea piesa foarte bine, îşi dădu seama că actorul sărise douăsprezece replici. „Şi pasărea…” — Domnule, spuse plasatorul, vă rog să…