Probabil că acum deja mă caută. Mă opresc pe treptele de granit ale muzeului şi mă apuc de balustradă ca să-mi ţin echilibrul. Durerea, mai ascuţită ca oricând, îmi străpunge coapsa stângă, care nu s-a vindecat încă de tot după fractura de anul trecut. Pe bulevardul Winston Churchill, in spatele geamurilor de la Grand Palais, cerul de martie este trandafiriu în amurg. Privesc spre marginea intrării de marmură de la Petit Palais. Pe coloanele masive de piatră atârnă un banner lung cât două etaje: Deux Cents Ans de Magie du Cirque — „Două sute de ani de magie a circului”. Este brodat cu elefanţi, un tigru şi un clovn, ale căror culori sunt mult mai vii în amintirile mele. Ar fi trebuit să spun cuiva că mă duc. Dar ar fi încercat să mă oprească. Evadarea mea fusese pregătită cu grijă în lunile de planificare de când aflasem din Times de expoziţia iminentă: mituisem un asistent de la azil ca să-mi facă fotografia de care aveam nevoie, pe care s-o trimit prin poştă la biroul de paşapoarte, plătisem biletul de avion cu bani lichizi. Era cât pe-aci să fiu prinsă când taxiul pe care îl chemasem a oprit în faţa clădirii în întunericul de dinainte de ivirea zorilor şi a claxonat zgomotos. Dar paznicul de la intrare nu s-a trezit. Îmi adun puterile şi încep să urc din nou, luptând cu durerea la fiecare pas. În hol, gala de inaugurare este în toi, grupurile de bărbaţi în smoching şi de femei în rochii de seară se plimbă pe sub cupola pictată cu migală. În jurul meu, murmură conversaţii în franceză, ca un parfum de mult uitat pe care îl inhalez cu nesaţ. Cuvintele cunoscute picură unul câte unul, la început ca un pârâu, apoi ca un fluviu, deşi nu le-am mai auzit de o jumătate de secol. Nu mă opresc la recepţie ca să mă anunţ; nu sunt aşteptată. În schimb, fentez gustările şi şampania oferite de valeţi şi îmi croiesc drum spre pardoseala de mozaic, dincolo de pereţii cu fresce, spre expoziţia circului, a cărei intrare este marcată de o versiune mai mică a bannerului de la intrare. Fotografii mărite sunt atârnate de tavan cu fire atât de subţiri, încât par invizibile, imagini infăţişând un înghiţitor de săbii, cai dansatori şi clovni de toate felurile.

De la etichetele de sub fiecare imagine, numele vin spre mine ca un cântec: Lorch, D'Augny, Neuhoff — mari dinastii europene ale circului, doborâte de război şi de timp. La ultimele nume, ochii încep să-mi ardă. Dincolo de fotografii atârnă un afiş uzat, reprezentând o femeie suspendată cu fire de mătase de braţe, cu un picior întins în spate într-un arabesc aerian. Abia dacă îi recunosc chipul şi trupul tineresc. În mintea mea, cântecul caruselului începe să se audă încet şi înfundat, ca dintr-o cutie muzicală. Simt căldura mistuitoare a luminilor, atât de fierbinte, încât aproape că îmi jupoaie pielea. Deasupra expoziţiei atârnă un trapez, fixat la jumătatea zborului. Chiar şi acum, picioarele mele în vârstă de aproape nouăzeci de ani tânjesc de dorinţa de a se urca acolo. Dar nu este vreme pentru amintiri. Mi-a luat mai mult timp să ajung aici decât credeam, aşa cum se întâmplă mereu în zilele acestea şi nu este nici un minut de pierdut. Împing în jos nodul din gât şi imi fac loc înainte, pe lângă costume şi coafuri, artefacte ale unei civilizaţii pierdute. Ajung în sfârşit la vagonul de automotor. Câteva dintre panourile laterale au fost îndepărtate, ca să se vadă paturile mici şi înghesuite din interior. Sunt şocată de dimensiunea redusă, mai puţin de jumătate din camera de la azil în care mai stau cu cineva. În mintea mea mi se părea mult mai mare. Chiar am trăit acolo luni la rând? Întind mâna ca să ating lemnul putrezit. Deşi am ştiut că era acelaşi vagon chiar din clipa în care l—am văzut în ziar, până acum, o părticică din inima mea a fost prea speriată ca să cred. În spatele meu, vocile se aud din ce în ce mai tare. Arunc repede o privire peste umăr. Recepţia s—a încheiat şi participanţii se apropie de exponate. În câteva minute va fi prea târziu. Privesc încă o dată înapoi, după care mă las pe vine ca să mă strecor pe sub frânghie. Ascunde-te, parcă îmi spune o voce, căci instinctul de mult îngropat se trezeşte din nou. Dar imi trec mâna pe sub fundul vagonului. Compartimentul este acolo, exact aşa cum mi-l amintesc. Uşa este tot închisă, dar dacă apăs aşa. .. se deschide brusc şi parcă văd valul de emoţie al tinerei care caută o invitaţie la o întâlnire secretă. Dar când bag mâna înăuntru, degetele mele dau peste un spaţiu rece şi intunecos. Compartimentul este gol şi speranţa că s-ar putea să conţină răspunsurile s-a evaporat ca o ceaţă rece.

Este un zgomot înfundat, ca bâzâitul albinelor care l-au alungat o dată pe tata prin toată ferma şi l-au făcut să petreacă apoi o săptămână înfăşurat în bandaje. Am pus deoparte peria cu care frecam pardoseala, cândva de marmură elegantă, acum crăpată sub tocurile cizmelor şi străbătută de linii fine de noroi gi de cenuşă, care nu se vor mai curăţa niciodată. Ascult din ce direcţie vin sunetele şi traversez gara pe sub pancarta care anunţă cu litere mari, negre: Bahnhof Bensheim. Un nume grandios pentru nimic altceva decât o cameră de aşteptare cu două toalete, un ghişeu pentru bilete şi un chioşc cu cârnaţi care funcţionează atunci când este carne şi când vremea nu este prea urâtă. Mă aplec să iau o monedă de la capătul uneia dintre bănci şi o pun în buzunar. Mă uimesc lucrurile pe care le uită oamenii şi le lasă în urma lor. Afară, scot abur pe gură în aerul nopţii de februarie. Cerul este un colaj de ivoriu şi cenuşiu, ameninţând cu gi mai multă zăpadă. Gara se află în fundul văii, înconjurată din trei părţi de dealuri acoperite cu pini, ale căror vârfuri verzi ascuţite se înalţă deasupra crengilor pline de zăpadă. Aerul miroase uşor a ars. Înainte de război, Bensheim nu era decât o mică haltă pe lângă care cei mai mulţi călători treceau fără să o bage în seamă. Dar se pare că germanii folosesc tot ce se poate şi halta este bună pentru gararea trenurilor şi pentru schimbarea locomotivelor în timpul nopţii. Am stat aici aproape patru luni. Nu era aşa de rău toamna şi eram fericită că îmi găsisem un adăpost după ce fusesem alungată cu mâncare pentru doar două zile, cel mult trei dacă făceam economie. Căminul pentru fete unde locuisem după ce părinţii mei aflaseră că sunt însărcinată şi mă dăduseră afară era situat departe de orice localitate, în numele discreţiei, şi ar fi putut să mă lase la Meinz sau cel puţin în oraşul cel mai apropiat. Dar mi-au deschis pur şi simplu uşa şi m-au alungat pe jos. M-am îndreptat spre gară înainte să-mi dau seama că nu aveam unde să mă duc. Cât timp am stat departe m-am gândit de nenumărate ori să mă întorc acasă şi să cer iertare. Nu era vorba că aş fi fost prea mândră. M-aş fi aruncat în genunchi dacă aş ficrezut că este de vreun folos. Dar ştiam din furia pe care o văzusem în ochii tatei în ziua când mă dăduse afară că inima lui se închisese. Nu puteam suporta să fiu respinsă de două ori. Dar din fericire, în gară era nevoie de o femeie de serviciu. Privesc acum în spatele clădirii, spre debaraua strâmtă în care dorm pe o saltea direct pe pardoseală. Rochia de femeie însărcinată este aceeaşi pe care o purtam când am plecat de acasă, atâta doar că acum toată partea din faţă atârnă în zdrenţe. Dar nu va fi întotdeauna aşa, fireşte. Am să-mi găsesc un serviciu — unul în care se plăteşte mai mult decât o bucată de pâine mucegăită — şi o locuinţă ca lumea. Mă văd în fereastra gării. Am exact înfăţişarea potrivită locului, păr de culoarea lăturilor care se albesc în soarele verii, ochi albaştri spălăciţi. Cândva mă deranja că sunt atât de ştearsă; aici este un avantaj. Ceilalţi doi angajaţi ai gării, fata de la bilete şi omul cu chioşcul de cârnaţi, vin aici şi apoi pleacă acasă în fiecare seară şi abia dacă îmi adresează o vorbă. Călătorii trec prin gară cu ediţia zilnică din Der Stürmer indesatä sub braţ, strivind ţigări pe jos, fără să le pese cine sunt eu sau de unde am venit. Deşi sunt însingurată, e bine că este aşa. Nu pot răspunde la întrebări despre trecut. Nu, nu mă observă. Eu însă îi văd, soldaţi în permisie, şi mame, şi soţii care vin în fiecare zi să scruteze peronul în speranţa că vor vedea un fiu sau un soţ, după care rămân din nou singure. Îi deosebeşti întotdeauna pe cei care încearcă să fugă.

Se străduiesc să arate normal, ca şi când ar pleca în vacanţă. Dar îmbrăcămintea lor este prea strâmtă din cauza straturilor de haine de dedesubt şi sacoşele atât de pline, că ameninţă să plesnească în orice clipă. Nu stabilesc contact vizual, dar îşi mână grăbiţi copiii înainte, cu chipurile încordate. Bâzâitul se aude mai tare şi mai strident. Vine dinspre trenul pe care l-am auzit scrâşnind mai înainte, garat acum pe o linie laterală. Mă îndrept spre el, trec pe lângă lăzile cu cărbuni, al căror conţinut a fost de mult luat de trupele care luptă în est. Poate că cineva a lăsat pornit un motor sau altă maşină. Nu vreau să mi se găsească mie vreo vină şi să risc să-mi pierd serviciul. Ştiu că poate fi şi mai rău şi că sunt norocoasă că mă aflu aici. Norocoasă. Am auzit asta pentru prima dată de la o nemţoaică mai în vârstă, care a împărţit cu mine un hering în autobuzul spre Haga, după ce mi-am părăsit părinţii. — Eşti tipul arian ideal, mi-a spus nemţoaica printre buzele mânjite de peşte, în timp ce mergeam şerpuit pe drumul plin de ocolişuri şi cratere de la bombe. Am crezut că glumeste. Aveam părul blond deschis şi nasul cârn. Trupul meu era vânjos — atletic, până când a început să se înmoaie şi să se rotunjească. Până nu mi-a şoptit nemţoaica acele cuvinte dulci în ureche, considerasem întotdeauna că nu sunt deloc remarcabilă. Mi-a spus să mă duc la Wiesbaden şi mi-a scris un bilet în care spunea că port un copil al Reichului. L-am luat şi m-am dus. Nu m-am gândit că era periculos să mă duc în Germania sau că ar fi trebuit să refuz. Cineva dorea copii ca al meu. Părinţii mei ar fi murit mai curând decât să accepte ajutor de la nemţi. Dar femeia spusese că acolo urma să găsesc adăpost; cât putea fi de rău? Şi nu aveam unde să mă duc în altă parte.

Avusesem noroc, mi s—a spus din nou când am ajuns la căminul pentru tinere fete. Deşi eram olandeză, eram considerată ariană şi copilul meu — altfel stigmatizat ca uneheliches Kind, conceput in afara căsătoriei — ar fi putut fi primit în programul Lebensborn1 şi crescut într—o familie bună germană. Am petrecut aproape şase luni acolo, citind şi ajutând la treburile casei, până când burta mi-a crescut prea mult. Clădirea, deşi nu era mare, era modernă şi curată, destinată să aducă pe lume prunci sănătoşi pentru Reich. Am făcut cunoştinţă cu o fată îndesată pe nume Eva, care avea o sarcină cu două luni mai înaintată ca a mea, dar într-o noapte s-a trezit plină de sânge, au luat-o la spital şi de atunci nu am mai văzut-o. După aceea am stat mai mult singură. Nici una dintre noi nu avea să stea acolo mult timp. Mie mi—a venit sorocul într—o dimineaţă rece de octombrie, în căminul pentru fete, când m-am ridicat de la micul dejun şi mi s-a rupt apa. Următoarele optsprezece ore au fost o ceaţă de durere cumplită, punctată de comenzi, fără nici o încurajare sau mângâiere. În cele din urmă, copilul a ieşit cu un geamăt şi tot trupul meu s-a cutremurat de pustietate, ca o maşină care se opreşte. Pe chipul surorii apăruse o expresie ciudată.

Descarca Povestea Unui Orfan de Pam Jenoff in format pdf.