Aceste reflecții ale lui Erich Fromm sunt din cel de-al optulea și ultim deceniu al vieții sale. Munca sa nu se termina niciodată. El citea, scria, plănuia și învăța mereu. A rămas deschis și curios până la sfârșit, iar opera de o viață pe care a lăsat-o în urmă, constând în zece volume, a ajuns la apogeu în acest ultim deceniu. Astfel, el se baza mereu pe nucleul acestei opere de-o viață ori de câte ori comenta alert și critic epoca noastră. Ce ne oferă meditațiile transmise inițial la radio și recuperate în acest volum reprezintă un supliment interesant la scrierile sale. Valoarea acestor meditații stă nu atât de mult în noutatea lor, cât în vitalitatea lor, în expresia caracteristică a convingerilor sale adânc înrădăcinate. Majoritatea acestor convorbiri au fost înregistrate în apartamentul lui Fromm din Locarno, iar restul, în studioul nostru din Zürich. Citindu-le, putem să trăim indirect întâlnirile și conversațiile la care ne-a invitat acest mare om ajuns la senectute. În afară de niște lucrări timpurii, scrise într-o germană densă și academică, scrierile lui Fromm ne sunt cunoscute nouă, aici în Germania, numai ca traduceri din engleză. Cu toate acestea, în aceste convorbiri radiofonice, Fromm revine la limba sa maternă, iar stilul său, eliberat de restricțiile mediului scris, are o spontaneitate remarcabilă. Matthias Claudius observa cândva că limbajul scris este pâlnia diabolică ce transformă vinul în apă. Și Fromm prefera cuvântul vorbit, adresarea directă. Aici avem cuvântul său vorbit. Și oricine l-a auzit vorbind îl va putea auzi din nou atunci când va citi aceste convorbiri. Prima mea întâlnire cu Fromm a avut loc în 1970. Ne-am întâlnit, așa cum aveam să ne întâlnim adesea mai târziu, la hotelul Storchen din Zürich. 

Fromm avea hoteluri preferate în toată lumea și îi plăcea mereu să îndeplinească rolul de gazdă atunci când se afla la unul dintre acestea. Complet netulburat de zarva din jurul său, mi-a schițat ideile sale pentru aceste convorbiri. Atunci când a terminat, m-am gândit: Ei bine, așa rămâne atunci. Dar nu a fost așa. Apoi a venit rândul meu. M-a întrebat ce obiecții am și, mai important, mi-a cerut detalii în legătură cu publicul căruia avea să i se adreseze. Cu o persistență și cu întrebări care subliniau cât de familiară îi era viața din Germania, el dorea să se apropie cât mai mult de ascultătorii săi. El voia să le vorbească limba, dar nu pentru a le spune doar ceea ce doreau ei să audă — acesta era mottoul lui. Era foarte bine pregătit. Avea un teanc intimidant de notițe și de ciorne cu el, la care se adăugau alte foi în mod constant pe măsură ce vorbeam. Dar a doua zi dimineață a apărut fără nimic din toate acestea. L-am întrebat dacă își uitase servieta, dar a negat, dând din cap amuzat. Am mers cu mașina la studio. Fără ezitare, s-a așezat în fața microfonului și, vorbind spontan, a ținut cele șase discursuri, fiecare durând în mod exact douăzeci și nouă de minute. Singura condiție a fost ca și eu să fiu prezent. Avea nevoie de cineva căruia să i se adreseze, un reprezentant al publicului său anonim. La radio arareori avem experiența plăcută de-a auzi discursuri care sunt deopotrivă spontane și la obiect. În timp ce Erich Fromm se centra asupra subiectului său și mă purta în călătoria sa socratică extinsă, am început să observ că se întâmpla ceva în spatele geamului care ne separa de camera de control. Chiar dacă Fromm era relativ necunoscut în Europa la vremea respectivă, se răspândise vestea, în studioul din Zürich, că se petrecea acolo ceva ce merita ascultat.