Gisella Perl s-a născut în decembrie 1907, la Sighetu Marmației. În memoriile sale, amintește în mai multe rânduri munții din ținuturile natale și soarele răsărind peste ei. A fost o elevă eminentă și a știut de timpuriu că vrea să devină medic. Provenind dintr-o familie tradițională, în care mama era casnică, a avut nevoie de încuviințarea tatălui pentru a urma Facultatea de medicină. A obținut-o doar după ce a promis că va rămâne fidelă tradiției iudaice, indiferent de locurile, contextele și situațiile în care va ajunge în viață. A făcut studiile de medicină la Berlin și s-a reîntors acasă, la Sighetu Marmației. S-a îndrăgostit și apoi s-a căsătorit cu Ephraim Krauss, medic chirurg cu care a avut doi copii, un băiat și o fată. Vorbea maghiară, română, germană, franceză și idiș. Iubea muzica clasică și își iubea profesia. Totul se rupe la mijloc de martie 1944, nedrept de aproape de finalul războiului, când evreii din Transilvania de Nord sunt ghetoizați și apoi deportați de autoritățile germane, în strânsă colaborare cu cele maghiare. Gisella este deportată împreună cu soțul, fiul adolescent, părinții, frații și sora, precum și familiile acestora. 

Copila Gisellei este ascunsă de o familie neevreiască și va rămâne în Sighetu Marmației până la finalul războiului. Toți ceilalți membri ai familiei ajung la Auschwitz. Din acest moment începe mărturia Gisellei Perl. Despre ce ne vorbește aceasta? Cartea are 27 de capitole și ne îndreaptă privirea spre o lume extrem de diferită de a noastră, o lume în care criteriul moral este suspendat, noțiunile aparent sigure de bine și rău își pierd sensul, timpul doar pare că merge înainte, întrucât pentru a fi încărcat cu sens este necesară formularea sa la trecut. O lume în care speranța ia forma morții, pentru că viața nu doar că nu mai merită, dar nu mai poate fi trăită. Repet întrebarea, despre ce este această carte? Autoarea începe prin a ne spune povestea pierderii unei lumi, a lui acasă. Dar nu este doar nostalgia și dorul după această lume pierdută, ci și tristețea, dezamăgirea și angoasa generate de lipsa de reacție a celorlalți. Este un sentiment pe care îl regăsim adesea în mărturiile supraviețuitorilor Holocaustului. Tăcerea asurzitoare a celorlalți. Pare că totul a amuțit, iar această tăcere a permis ca o lume să piară fără ca cineva să încerce să oprească această distrugere:

„Nici munții, nici orașul și nici oamenii nu ne-au ajutat!”

Gisella Perl ne spune apoi povestea transformării unui nume într-un număr și ne învață că numărul își poate păstra vechea identitate, deși numele pare să fi fost șters din Cartea Vieții. Deținutele trecute de selecție erau dezbrăcate, tunse, dezinfectate, pentru ca după un duș scurt să primească uniforma de lagăr. La intrare purtau „propriile haine, propriii pantofi, propria lenjerie intimă” (p. 42), în lagăr fiecare dintre aceste femei devine un număr și doar atât. Gisella Perl a devenit deținuta numărul 25.404. Și totuși, vechea viață – o identitate aparent pierdută – a fost cea care a făcut posibilă supraviețuirea:

„Și vorbesc, vorbesc neîncetat despre trecut, pentru că prezentul este de nesuportat, viitor nu există, așa că doar trecutul ne poate da puterea de a îndura orice.” (p. 93)