Nimic nu arată într-un chip mai bizar enormul şi tăcutul rău din societatea de astăzi ca felul în care folosim cuvântul „ortodoxie“. În vremurile din urmă, ereticul era mândru că nu este eretic. Regatele lumii, poliţia şi magistraţii erau eretici. El era ortodox.1 Nu se mândrea cu faptul de a se fi răzvrătit împotriva lor; ei erau cei care se răzvrătiseră împotriva sa. Armatele, cu siguranţa lor nemiloasă, regii, cu feţele lor reci, mersul cuviincios al statului, mersul înţelept al legii – toate acestea rătăciseră drumul ca nişte oi. Omul era mândru să fie ortodox, mândru să aibă dreptate. Dacă rămânea singur într-o pustietate înfiorătoare, se socotea mai mult decât un om; era un templu. Era centrul universului; stelele se învârteau în jurul lui. Toate chinurile smulse din iaduri uitate nu-l puteau îndupleca să se recunoască eretic. Însă câteva vorbe moderne l-au făcut să se laude. El spune, cu un râs calculat:

„Cred că sunt foarte eretic“ şi aşteaptă aplau ze. Cuvântul „erezie“ nu numai că nu mai înseamnă că te înşeli; de fapt înseamnă că eşti cu mintea limpede şi curajos. Cuvântul „ortodoxie“ nu numai că nu mai în seam nă că ai dreptate; de fapt înseamnă că te înşeli. Toate acestea nu pot avea decât un singur înţeles, şi doar unul. Înseamnă că oame - nilor le pasă mai puţin dacă au filozofic dreptate. Căci e firesc ca un om să se socotească nebun înainte de a se recu - noaşte eretic. 

Boemul, cu cravată roşie, trebuie să se mân - drească cu propria ortodoxie. RJevolu ţionarul care pune o bombă trebuie să simtă că rămâne ortodox, orice ar fi. Este absurd, la modul general, ca un filozof să-i dea foc altui filozof în piaţa publică pentru că nu împărtăşeşte aceeaşi teorie despre univers. Acest lucru se petrecea adesea în ultimii ani ai Evului Mediu, şi a eşuat pe deplin în scopul său. Dar există ceva mult mai absurd şi mai nepractic decât să arzi un om pentru credinţele lui filozo fice – anume să spui că filozofia sa nu are importanţă, iar aceasta se practică deja la scară universală în secolul XX, în deca - denţa perioadei revoluţionare. Teoriile generale sunt pretu tindeni criticate; doctrina Drepturilor Omului este res pinsă la fel ca doctrina Căderii Omului. Ateismul însuşi este mult prea teologic pentru noi cei de astăzi. Revo - luţia însăşi e un sistem mult prea sistematic; libertatea însăşi este o constrângere mult prea constrângătoare. Nu mai dorim generalizări. Dl Bernard Shaw a exprimat acest punct de vedere într-o epigramă desăvârşită: „Regula de aur este aceea că nu există nici o regulă de aur.“