Aveam treizeci şi şapte de ani şi uriaşul Boeing 747 în care mă aflam se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Hamburg, străbătând plafonul gros de nori. Ploile reci de noiembrie pătrunseseră până în inima pământului, făcându-l să arate mohorât, echipajul de la sol era înfofolit în pelerine de ploaie, pe acoperişul plat al aeroportului era arborat un steag, o reclamă la BMW îţi atrăgea şi ea atenţia — întreg peisajul părea luat dintr-un tablou flamand. „Iar Germania", gândii eu. După ce a aterizat avionul, beculeţul ce anunţa „fumatul interzis" s-a stins şi de undeva, din plafon, a început să se reverse o melodie caldă, care mă înfiora ori de câte ori o auzeam: era o variantă orchestrală a Pădurii norvegiene a formaţiei Beatles. Întotdeauna mă înfiora, dar acum am simţit un adevărat şoc. M-am aplecat puţin în faţă, mi-am prins capul în mâini, ţinându-l bine de parcă îmi era teamă să nu crape şi am rămas aşa, nemişcat. Imediat s-a apropiat o stewardesă nemţoaică şi m-a întrebat în limba engleză dacă mi-e rău. I-am răspuns că mă simt bine, dar am o uşoară ameţeală.