În ziua de 7 aprilie 1939, la ora șase dimineața, tabloul Călărețul cu șoim era expus în muzeul unei țări scandinave. La două mii de kilometri depărtare, într-un oraș din Italia Centrală, arhitectul Ernesto Mohr, după o noapte în care se perpelise amarnic în urma durerilor de splină, adormise și dormea dus. Undeva, spre est, pe celălalt țărm al Adriaticii, tânărul albanez de 17 ani Bardh Belto, elev la un liceu clasic, dormea şi el în apartamentul cu nr. 27 din strada Regală, orașul Durrës. Un avion militar zbura de-a lungul litoralului albanez, între Durrës și Shëngjin. De pe scaunul pilotului, ministrul de externe italian, contele Ciano, aflat el însuşi la manșă, urmărea cu atenție conturul țărmului înecat în vegetație și presărat cu o mulțime de mlaștini. Nepotrivit loc pentru o casă de vânătoare, își zise. O casă cu multe dormitoare, cu cine festive și făclii, cu prieteni sosiți pe rând de departe. Își imagină șoldul drept al baronesei Scorza și ultima ei surpriză, un mic tatuaj făcut acolo special pentru el, un scorpion cu acul îndreptat în sus, și zâmbi. Apoi viră avionul spre dreapta, ca pentru a se asigura că vasele militare, care aveau să acosteze imediat la țărmul albanez, se aflau sub el. Asemenea multor ființe sau lucruri care se întâlnesc sau despart surprinzător pe lume, pictura medievală din muzeul scandinav, arhitectul bolnav de splină, contele Ciano și tânărul albanez Bardh Belto s-au aflat fără voia lor împreună într-o dimineață senină de 7 aprilie, legați cu un fir nevăzut cum sunt acelea pe care numai moartea le poate zămisli. Iar misterul va fi dezlegat abia peste șapte ani. 

2 

Construirea a ceea ce s-a numit mai târziu „Casa de vânătoare de la Lezha“ a început în octombrie, același an. La începutul lui 1940 zidurile se înălțaseră binișor. Părea o construcție rece: jumătate mănăstire, jumătate culă albaneză de la munte, o combinație care multora li s-a părut imposibilă. În primăvara și-n vara ce au urmat, arhitectul Mohr a făcut două călătorii în Albania pentru a superviza lucrările. Zborul cu avionul, în loc să-i răscolească durerile, i le-a atenuat. Singur a ales piatra de construcție, mai ales bolovanii care urmau să fie ciopliți pentru intrare și cămin, o piatră veche, a cărei sclipire mată sporea solemnitatea şi muțenia locului. Era o măreție calmă, venită parcă dintr-o altă lume, păstrând o distanță și un mister care-i fură pe plac contelui. Lemnul pentru lambriuri și grinzi a fost adus din pădurile din jur. Solemnitatea discretă a pietrei era accentuată de lemn, lucru de așteptat. Dar și asta-i plăcuse contelui.