Mă ascundeam în tablou, sperând că ea nu va observa cât mă schimbasem. Câteodată izbuteam. Dacă închideam ochii și mă gândeam la fragi, simțeam din nou pânza zdrențuită a rochiei gâdilându-mi umărul, în timp ce herr Heyerdahl înmuia pensula în culorile de pe paletă și apoi o plimba pe pânză. Dacă mă străduiam, puteam să capăt o expresie îmbufnată, dar supusă, așa cum aveam atunci când mă pictase. Simțeam chiar și tulpinile subțiri ale iasomiei, răsucite în jurul degetelor mele asemenea unor pânze de păianjen. În cealaltă mână, tremurând de oboseală, țineam castronul. Mă mânca umărul, dar nu mă puteam scărpina. Nu aveam voie să mă mișc, nici să vorbesc. Trebuia să stau nemișcată. Iarna, când nu aveam oaspeți, mă vedea așa cum fusesem atunci: o fetiță de zece ani, prostuță, numai bună de pus la treabă. Însă acum, la șaisprezece ani, era greu să rămân tot Fata cu fragi. Numele îmi luase locul – mai bine zis, se așezase între mine și lume.

Din clipa în care tabloul fusese terminat și expus la Hotelul Grand ca să poată fi admirat de toți cei care veneau în Kristiania2 , numele ăsta se lipise de mine ca o pojghiță de lac. Copil fiind, îmi purtam titlul cu mândria cuvenită. Acum titlul mă purta pe mine, în schimb lacul se crăpase și se cojea asemenea unei picturi vechi. Mama stătea în genunchi lângă plită. Înmuia cârpa în găleată ca și cum ar fi îmbăiat un copilaș. Când m-a văzut intrând, a scos-o și a stors-o, răsucind-o cu furie, de parcă zdreanță i-ar fi spus o necuviință.

— Mișcă-te, Johanne! s-a răstit la mine. Abia te târăști, când e atâta treabă de făcut. Începe sezonul, ce Dumnezeu! Familia Heyerdahl sosește azi după-amiază. Doar știi că le plac încăperile luminoase, aerisite, în care să nu vadă fir de… A ridicat tonul și s-a oprit, așteptând să continui eu. Fir de…?

— Praf, am zis printre dinți. — Bagă-ți mințile în cap, fetițo! a spus suflecându-și încă și mai tare mânecile, ca să pară mai convingătoare. Aduce pânze și vopsele, lucruri trebuincioase. Nu poate lucra dacă aici nu e curățenie. De fapt, lui Hans Heyerdahl nici că-i păsa. Doar era pictor. Făcea mai multă mizerie decât noi patru la un loc. Am desenat cu degetul o siluetă pe perete. — Hai, nu sta ca o momâie, a zis. Doar ți-am citit scrisoarea, nu? N-am vorbit destul de tare? — Ba da, mamă. Întâi barca, apoi căruța. Trebuie să-i trimitem pe tata și pe Andreas să le aducă. — Atunci hai să ne punem pe treabă! S-a strecurat pe lângă mine, s-a ridicat pe vârfuri, a luat un blid de lemn de pe raftul de sus și l-a trântit pe plită.

— Du-te și caută niște fructe, m-auzi? Umple castronul. Fuga! Să te întorci repede, ca să mături podeaua și să scoți așternuturile la aerisit. — E prea devreme, am spus. Abia peste câteva săptămâni am să găsesc atâția fragi. — Ți-am spus să te porți cuviincios. Hai, bagă-ți mințile în cap și dă fuga în pădure! m-a îndemnat bătând din palme. Iar dacă băiatul ăla, Thomas, se ține după tine, să-i spui că n-ai nevoie să-ți facă el ochi dulci. M-ai auzit? — Da, mamă. — Și să nu te apropii de casa ăluilalt pictor. Păcătosul. Fru Jørgensen mi-a spus că a sosit și el azi-noapte. Iar a adus răul cu el. Omul ăla nu-i cu toate mințile acasă, a zis bătându-se cu degetul în tâmplă. Nu ca herr Heyerdahl al nostru. Îi lipsește o doagă. Să treci iute pe lângă casa lui. Să nu arunci nici măcar o privire în grădină. Știi că lasă tablourile alea înfiorătoare afară, la uscat. Sunt nerușinate, la fel ca el. Își scoate desfrâul la vedere, parcă s-ar mândri cu el. Nici măcar să nu ridici ochii, Johanne Lien. Gândeștete la bunul nume al familiei, la reputația ta. Hai, du-te și găsește ceva fructe pentru alde Heyerdahl. Mi-a pus castronul în mână și m-a scos din casă. Am ieșit în lumina vie a dimineții.

În urma mea, mama bombănea ceva despre picioarele mele goale și părul încâlcit. Așa am lăsat-o, bodogănind lucruri fără noimă. Fragii abia mijiseră, erau tari ca niște mânuțe strânse pumn, nu se lăsau culeși. Natura își amestecase culorile, dar nu le întinsese încă pe pânză. La fel ca florile, fructele aveau nevoie de lumină și căldură înainte să dea în pârg, dar s-ar fi zis că mama era convinsă că eu le puteam face să se coacă descântându-le – doar eram Fata cu fragi. În mintea ei, titlul avea mai puțin de-a face cu ocupația mea decât cu tabloul. Era un fel de mijlocitor, o punte între noi și pătura de sus a societății, bogătașii care veneau din Kristiania să-și petreacă vacanța la noi, protectorii celor ca herr Heyerdahl, care dădeau năvală la Åsgårdstrand în fiecare vară. Tabloul era portretul meu fidel la vremea când pozasem pentru herr Heyerdahl. Din amestecul de albastru și galben apărea imaginea unei fetițe sărace, îmbrăcate într-o rochie uzată, mototolită, ale cărei cute erau întunecate de umbre. Bucățica de umăr care se zărea pe sub mâneca sfâșiată părea curată, cu toate că pielea mea era tot timpul plină de zgârieturi căpătate în timpul hoinărelilor prin pădure. Nu prea înțelegeam cum ne-ar putea apropia tabloul de doamnele care se preumblau prin oraș îmbrăcate în rochii albe, cu pălării și panglici. Însă herr Heyerdahl locuia în casa noastră. Era ceva, nu? Tabloul ne scotea din rândul mulțimii. S-ar fi zis că îmbinarea formelor, a liniilor, a culorilor și a luminii mă preschimba într-o prințesă în ochii oaspeților veniți din Kristiania. Mai mult nici nu-i trebuia mamei ca să creadă că eram la fel ca ei. O singură tufa de fragi putea fi bună de cules. Creștea pe un deal, lângă un zid, într-un loc unde soarele strălucea cu putere, chiar dacă vara abia începuse. Era un loc unde se ajungea ușor, doar că avea un neajuns: se afla în grădina lui.

Dacă pentru mama Hans Heyerdahl era Dumnezeu coborât pe pământ, atunci Păcătosul era diavolul întruchipat. Mie și lui Andreas ne era interzis să-i rostim până și numele. Simplul fapt că ne gândeam la el era considerat o trădare. Mama habar nu avea ce îmi dăduse el sau de discuțiile noastre. Nici de câte ori ne întâlniserăm în pădure. Nu era o persoană distinsă, nici succes nu avea – rămăsese un fel de ciudățenie pentru locuitorii orașului. Era vecinul din timpul verii, pe care localnicii îl plăceau, dar nu aveau cum să-l înțeleagă. Altminteri era la fel de sărac ca noi toți, abia reușea să-și plătească chiria, atât de sărac, încât nici nu catadicseam să-i spunem „herr”, ca și cum ar fi fost un om de rând. Picturile lui, atât de ieșite din comun, nu-i aduseseră o bună reputație, ba pe deasupra se mai zvonea și că ar fi fost ticnit și bețiv. Oaspeții noștri din înalta societate veniți din Kristiania, fată de care mama ținea morțiș să-și arate devotamentul, nici nu voiau să știe de el. Doamnele erau sfătuite să nu privească spre tablouri și să se ascundă în spatele umbrelelor de soare pentru a se feri de vulgaritatea afișată fără reținere. După ce m-am îndepărtat de casă, m-am încumetat să-i rostesc numele, dar tropăind cât puteam de tare, ca să acopăr sunetul vocii. Întâi am spus în șoaptă cele două cuvinte mustind de păcat. Apoi leam spus cu glas tare.