Eram într-un taxi, întrebându-mă dacă nu cumva mă îmbrăcasem prea sofisticat pentru seara respectivă, când am aruncat o privire pe fereastră şi am văzut-o pe mama cotrobăind printr-un container de gunoi. Abia se înserase. Un vânt necruţător de martie biciuia aburii care ieşeau din gurile de canal, iar oamenii mergeau grăbiţi pe trotuare, cu gulerele ridicate. Eram blocată în trafic, la vreo două sute de metri de petrecerea spre care mă îndreptam. Mama era la câţiva metri de mine. Avea nişte cârpe înfăşurate în jurul umerilor, ca să o apere de răcoarea primăverii, şi scormonea prin tomberon în timp ce căţelul ei, o corcitură de terrier alb cu negru, se juca printre picioarele ei. Gesturile mamei îmi erau atât de cunoscute – felul în care îşi înclina capul şi îşi împingea în faţă buza inferioară în timp ce examina articole de eventuală valoare pe care le pescuia din containerul de gunoi, felul în care ochii i se umpleau de bucurie copilărească atunci când descoperea ceva care-i plăcea. Părul ei lung era plin de şuviţe gri, încâlcit şi ciufulit, iar ochii i se cufundaseră adânc în orbite, dar încă îmi amintea de mama care fusese pe când eram fetiţă, mama care făcea salturi de pe stânci, care picta în deşert şi care citea Shakespeare cu voce tare. Pomeţii îi erau încă înalţi şi fermi, dar pielea i se scorojise şi devenise arămie după atâtea ierni şi veri în care fusese expusă intemperiilor. Pentru trecători, probabil ca arăta ca oricare alta dintre miile de persoane fără locuinţă din New York. Trecuseră mai multe luni de când o întâlnisem pe mama, iar când a ridicat privirea, am fost copleşită de groaza că m-ar putea vedea şi m-ar putea striga pe nume, că cineva în drum spre aceeaşi petrecere ne-ar putea zări împreună, mama s-ar prezenta, şi secretul meu ar deveni public. M-am lăsat în jos pe banchetă, apoi i-am cerut şoferului să întoarcă şi să mă ducă acasă, pe Park Avenue. Taxiul s-a oprit în faţa clădirii noastre, portarul mi-a deschis uşa, iar liftierul m-a dus până sus. Soţul meu muncea până târziu, aşa cum făcea deseori, iar apartamentul era învăluit în linişte, cu excepţia pocnetelor produse de tocurile mele pe podeaua de lemn lăcuit. Eram încă buimăcită de faptul că o văzusem pe mama, de şocul acestei întâlniri întâmplătoare, de imaginea ei scotocind fericită în containerul de gunoi. Am pus Vivaldi, sperând că muzica mă va ajuta să mă calmez. M-am uitat de jur-împrejur prin încăpere. Privirea mea întâlnea vase de bronz şi argint de la începutul secolului XX şi cărţi vechi, cu coperte de piele, pe care le colecţionam de la târgurile de vechituri. Acolo se aflau hărţile georgiene pe care le înrămasem, covoraşele persane şi fotoliul de piele capitonată în care îmi plăcea să mă cufund în fiecare seară. Încercasem să-mi fac un cămin aici, încercasem să transform acest apartament în genul de loc în care ar fi fost dispusă să trăiască persoana care îmi doream să fiu. Dar nu mă puteam bucura niciodată pe deplin de acest spaţiu fără să-mi fac griji că mama şi tata se ghemuiau pe undeva, pe bordura unui trotuar. Îmi făceam griji pentru ei, dar, totodată, mă simţeam stânjenită din cauza lor, şi mi-era ruşine de mine, pentru că purtam perle şi locuiam pe Park Avenue, în timp ce părinţii mei se chinuiau să-şi ţină de cald unul altuia şi să facă rost de ceva de mâncare. Ce puteam să fac? Am încercat să-i ajut de nenumărate ori, dar tata insista că nu aveau nevoie de nimic, iar mama îmi cerea câte-o prostioară, cum ar fi un parfum cu pulverizator sau o legitimaţie de membru la un club de sănătate, îmi spuneau că trăiau viaţa pe care şi-o doreau. După ce mă lăsasem în jos în taxi, să nu mă vadă mama, mă uram pe mine însămi – îmi uram obiectele de anticariat, hainele şi apartamentul. Trebuia să fac ceva, şi atunci am sunat-o pe o prietenă a mamei şi i-am lăsat un mesaj. Era modul nostru de-a ţine legătura. Mamei îi lua întotdeauna câteva zile până să mă contacteze, dar când m-a sunat, vocea ei era aceeaşi dintotdeauna, binedispusă şi familiară, de parcă am fi luat prânzul împreună în ziua anterioară. I-am spus că voiam s-o văd şi i-am propus să treacă pe la noi, dar ea îşi dorea să meargă la un restaurant. Îi plăcea să mănânce în oraş, aşa că am căzut de acord să ne vedem la prânz, la restaurantul ei chinezesc preferat. Când am ajuns, mama era deja într-un separeu, studia meniul. Se străduise să se aranjeze. Purta un pulover gri şi pufos, care avea doar câteva pete, şi pantofi bărbăteşti de piele neagră. Se spălase pe faţă, dar avea gâtul şi tâmplele negre de murdărie. Mi-a făcut bucuroasă semn cu mâna când m-a văzut. — Uite-o pe fetiţa mea cea mică! a strigat ea. Am sărutat-o pe obraz. Azvârlise într-o pungă toate recipientele de plastic de pe masă cu sos de soia, sos pentru friptură şi muştar iute-picant. Apoi, a golit în pungă şi un bol de lemn plin cu tăieţei uscaţi.