În aprilie 1994, fratele meu de la Tirana ne-a anunţat că mama era pe patul de moarte. Am luat, împreună cu Helena, primul avion de la Paris, cu speranţa că o vom mai găsi în viaţă. Am găsit-o în viaţă, dar inconştientă. Era în comă, în apartamentul mătuşii mele de pe strada Qemal Stafa, unde o duseseră cu câteva săptămâni înainte, pentru a o putea îngriji mai bine. Vărul meu primar, Besnik Dobi, omul care o purtase în braţe până acolo, după ce mi-a explicat de ce preferase s-o ducă aşa pe o distanţă atât de scurtă, din strada Dibrei până pe Qemal Stafa, a adăugat: Şi, în plus, e foarte uşoară. În încercarea de a-mi explica şi mai bine, a repetat aproape cu aceleaşi cuvinte ceea ce-mi spusese deja: Incredibil cât de uşoară e! Parcă ar fi de hârtie. Ca o păpuşă de hârtie. Nu sunt sigur dacă ultimele cuvinte au fost ale lui sau le gândisem eu, dar am avut senzaţia că-mi sună firesc. Ca şi când tot ceea ce auzeam îmi era extrem de familiar. Mi-a revenit în minte o scenă cunoscută, repetată deseori la noi acasă, când fetele mele se jucau cu mama lor de-a păpuşile. Ea şedea răbdătoare acolo, în vreme ce ele îi puneau în păr tot felul de funde şi zorzoane, repetând întruna: Stai, mamă, nu te mişca! Sigur că Helena se simţea oarecum stingheră în postura aceea, dar n-avea cum să le refuze: Mama nu spune nimic, repetau ele. Îi place, ce ştii tu? Uşoară. Treptele de lemn de acasă, scârţâind de obicei, păreau mute sub paşii ei. Căci, la fel ca paşii, totul la ea era uşor: hainele, vorba, oftatul. În cartier, mai apoi la şcoală, am învăţat o mulţime de poezii despre mamă. Erau, tot aşa, şi poezii, ba chiar şi un cântec, despre cei care n-o aveau, în care cuvintele fără mamă se repetau într-un mod ce te mişca până la lacrimi. Nu ştiam ca vreunul dintre prietenii mei de joacă să n-aibă mamă, sau poate o fi fost vreunul, dar nu ne-a zis. După cum spunea un coleg de clasă, e ruşinos să nu ai mamă, în vreme ce altul, din clasa B, îl contrazicea, spunând că ruşinos e să nu ai tată. Două dintre colegele noastre, Ylberia şi Ela Laboviti, râdeau de ei, deoarece, după mintea lor, nu numai că băieţii confundau cuvântul „ruşine“ cu „milă“, dar nici nu înţelegeau nimic din ceea ce spuneau. 

Oricum ar veni, treaba asta cu mama nu era atât de simplă, adică nu era suficient s-o ai pentru ca toate celelalte să nu mai conteze. Ai fi putut cânta toată ziua „Dragă mamă, mama mea, cea mai bună dintre toate, ce bine miroşi, trilili şi tralala“, şi totuşi să fii nemulţumit. Unii, chiar dacă n-o spuneau, se supărau, căci, în comparaţie cu ale altora, mamele lor nu erau atât de tinere, ca să nu spunem că erau bătrâne. Dar nici asta nu părea mare scofală, dacă te gândeai că la şcoala din cartierul vecin erau nu una, ci două mame divorţate. Sau cazul lui Pano X., care a venit la şcoală plângând, pentru că cineva, pe stradă, îi strigase „fiu de curvă“, şi nu s-a liniştit decât atunci când Ylberia şi Ela Laboviti i-au explicat că cei ce folosesc cuvântul ăla care începe cu „c“ pentru mamele altora se simt cu musca pe căciulă. Am înţeles foarte repede că şi eu aveam o problemă cu mama, dar una fără nici o legătură cu cele de până acum. Era vorba în principal despre trupul ei uşor ca fulgul, pe care l-am crezut mai târziu făcut din hârtie sau ghips. Vag la început, apoi din ce în ce mai clar, înţelegeam că tot ceea ce nu lipsea niciodată din poeziile şi cântecele despre mamă – laptele, sânul, parfumul, căldura maternă – mie îmi era greu să găsesc la ea. Nu era vorba despre răceală. Dragostea ei era vădită de la o poştă. Şi grija. Problema se afla în altă parte, cum mi-am dat seama mai apoi, avea de-a face cu stânjeneala ei de a le arăta, de a depăşi un prag, ceea ce, după cum se vede, îi era imposibil. Pe scurt, de timpuriu am înţeles că mama mea, mai mult decât mamele din poezii, părea un soi de imagine, de contur din care nu putea să iasă. Chiar şi albeaţa chipului ei, mai ales când se sulemenea, cum o învăţase Kako Pino, bătrâna care le farda pe tinerele mirese din Gjirokastra, a cărei casă era aproape lipită de a noastră, deci chiar şi albeaţa ei era inexpresivă ca o mască. Mai târziu, când în cursul unei călătorii în Japonia aveam să văd pentru prima dată o reprezentaţie de teatru kabuki, albeaţa chipurilor actorilor mi s-a părut familiară. Exprima acelaşi mister pe care-l exprima şi chipul mamei, un mister de păpuşă, de păpuşă blândă. 

Din aceeaşi categorie, ca în filmele de desene animate, făceau parte şi lacrimile ei. În majoritatea cazurilor nu le înţelegeam rostul. Tot aşa cum nu puteam pricepe cum de era posibil ca, ani la rând, să n-o simt intrând şi ieşind de la toaletă, de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo. Mamele sunt fiinţele cel mai greu de înţeles, mi-a spus într-o seară, la cină, Andrei Voznesenski. Eram invitat, împreună cu Helena, la Alain Bosquet, unde, printre altele, l-am întrebat pe Andrei ceva despre versurile lui, scrise în formă de semianagramă, care făcuseră vâlvă la Paris. Printre ele era un vers în care cuvântul mamă, în rusă mat (urmat de semnul moale), se repeta de trei ori: Matmatmat, iar a patra oară era doar ma, care la finalul versului, împreună cu litera „t“ din ultimul mat (mamă), dădea cuvântul tma, care înseamnă beznă. În seara aceea, Voznesenski era într-o stare sufletească groaznică, care, pesemne, s-a transmis şi în explicaţia pe care a dat-o versurilor. A fost prima şi ultima mea întâlnire cu el, aşa că n-am mai avut ocazia să aflu ce voise să spună cu asta. Explicaţia avea de-a face mai mult sau mai puţin cu relaţia dintre cuvintele mamă şi beznă, conform căreia omul iese din pântecul mamei ca din beznă, şi ăsta e un vârtej fără sfârşit – matma, mamabeznă –, unde mama, ca şi bezna, rămâne un mister. În vreme ce lacrimile mamei îmi era greu să le explic, tristeţea ei mi se părea explicabilă. Şi asta pentru că despre ea vorbea singură, folosind chiar o expresie care, după ce mă speriase la început, ori de câte ori mi-o aminteam continua să-mi îngheţe sângele în vine: Mă înghite casa! Foarte repede am aflat că aceasta era expresia cea mai obişnuită pentru a spune că te plictiseşti acasă. Ceea ce nu mă oprea ca, după un capriciu pe care l-am avut o vreme, de a descâlci sensul ascuns al cuvintelor, să mă torturez singur, închipuindu-mi cât de cumplit ar fi fost dacă, într-o bună zi, casei în care locuiam i-ar fi trecut prin cap să mă înghită.