Samuraii reprezentau casta războinică a Japoniei medievale, o pătură puternică de soldaţi călare ce au ajuns la putere ca servitori ai nobililor feudali şi ca braţ militar al curţii imperiale, pentru ca apoi să instituie o nouă ordine naţională. Asemenea vikingilor din Scandinavia, ei erau iniţial oameni care nu aveau nimic de pierdut şi cucereau teritorii prin forţa armelor. Asemenea cavalerilor Europei cruciate, şi-au exportat priceperea militară şi în câteva expediţii dincolo de hotare. Însă, contrar unei concepţii moderne greşite des întâlnite, samuraii nu au fost o creaţie exclusiv „japoneză”. De-a lungul întregii istorii a Japoniei, marile influenţe tacite sunt China şi regatul său vasal, Coreea, înfăţişat fie ca o primejdie cu care trebuia luptat, fie ca un izvor de cultură şi tradiţie, ca tărâm al bogăţiei sau negoţului şi al aristocraţilor refugiaţi. Împăratul „chinez” sau, mai bine zis, cuceritorul mongol al Chinei, Kubilai-Han, a fost cel care, fără voia sa, i-a unit pe samurai în momentul lor de glorie – energica apărare a Japoniei în secolul al XIII-lea. Perspectiva de a cuceri China i-a împins pe samurai la nefasta invazie a Coreei de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Însă, cu un mileniu înainte, primii samurai au apărut tot ca reacţie la un sistem militar împrumutat de la chinezi, ce a dat greş odată exportat pe teritoriul Japoniei. Originea imaginii lor se datorează în mare măsură războaielor de frontieră de pe un teritoriu considerat acum japonez, dar care la vremea aceea era în mod clar străin. Şi totuşi, în ciuda unor contacte periodice cu alte spaţii pentru a-şi defini şi redefini imaginea de sine, mai bine de 700 de ani samuraii s-au luptat mai ales între ei. Rămas în conştiinţa cititorilor moderni drept un element esenţial al sufletului Japoniei, sistemul lor a fost dărâmat chiar de începuturile modernităţii. Literal, cuvântul samurai înseamnă scutier sau slujitor. A fost folosit prima oară pentru a-i desemna pe funcţionarii mărunţi din vechea Japonie – o clasă de războinici ce a apărut la începutul Evului Mediu ca o gloată zgomotoasă, înainte ca pătura cavalerilor să înceapă să capete privilegii, propriile domenii feudale şi, odată cu ele, năzuinţa spre cultura înaltă. Pe măsură ce viaţa războinicului de succes a început să însemne prăzi şi avuţii, şi ţinuta acestor militari a devenit mai ostentativă. La fel şi lupta lor personală cu însăşi ideea de loialitate. De-a lungul întregii istorii a samurailor, chestiunea loialităţii e un refren constant. Loialitate faţă de cine – un pretendent sau altul, un general sau altul? Loialitate faţă de ce – instituţia imperială, reprezentantul ei marţial, starea de fapt a lucrurilor ori chiar ideea unei noi ordini, dacă ar fi putut fi răsturnată ordinea existentă? Un etos al constanţei şi neînfricării sinucigaşe a creat un cult cvasireligios al luptei în sine, în care samuraii, actori vanitoşi, îşi etalau vitejia în demonstraţii de forţă periculoase. Primele bătălii ale samurailor, cel puţin în măsura în care au supravieţuit descrieri ale acestora, prezintă un caracter ritualic, teatral, învingătorii ieşind în faţă, călare, ca să-şi declame numele şi descendenţa; era importat ca aceia ucişi de cineva să fie contorizaţi, iar performanţa acestuia să fie remarcată. Samuraii purtau adesea steaguri personalizate, ca să fie clar cine face victime în luptă, iar mulţi aveau armuri distinctive, bogat ornamentate, cu coifuri menite să atragă privirile, decorate cu coarne de drac, de pildă, cu semiluni ori cu capete de demoni. În epoca târzie, unii războinici bătrâni deplângeau uniformitatea câmpului de luptă modern şi egalitarismul neplăcut şi dezonorant permis muschetarilor neîndemânatici ce aveau voie să ţintească şi să tragă după numai câteva zile de instrucţie, în loc să-şi dedice viaţa studiului luptei cu arcul şi cu sabia.