M-am uitat la ceasul din acea gară micuţă şi am văzut că era trecut de unsprezece noaptea. Am luat-o spre hotel. Am simţit, ca de atâtea ori, resemnarea şi uşurarea pe care ni le trezesc în suflet locurile foarte cunoscute. Impunătoarea uşă de la intrare era deschisă: casa era cufundată în întuneric. Am intrat în vestibul; oglinzile palide repetau plantele ornamentale din salon. Ciudat, patronul nu m-a recunoscut şi mi-a întins registrul. Am luat tocul care era legat de pupitru, l-am muiat în călimara de bronz şi, când m-am aplecat spre cartea deschisă, s-a petrecut prima surpriză din lunga serie pe care avea să mi-o rezerve noaptea aceea. Numele meu, Jorge Luis Borges, era scris acolo dinainte, iar cerneala încă nu se uscase. Patronul mi-a spus: — Credeam că aţi urcat. Apoi s-a uitat cu atenţie la mine şi s-a corectat: — Scuzaţi-mă, domnule. Celălalt vă seamănă foarte mult, dar dumneavoastră sunteţi mai tânăr. L-am întrebat: — Ce cameră are? — A cerut camera 19, mi-a răspuns el. Tocmai de aceea mă temusem. Am lăsat să-mi scape tocul din mână şi am urcat în fugă scările. Camera 19 era la etajul al doilea şi dădea spre o micuţă curte interioară lăsată în paragină, cu balustradă şi, îmi aduc bine aminte, o bancă adusă din parc. Era încăperea cea mai de sus a hotelului. Am deschis uşa şi am intrat Lustra era încă aprinsă. În lumina aceea nemiloasă m-am recunoscut. Întors cu spatele, pe patul îngust de fier, mai bătrân. Slăbit şi foarte palid, stăteam eu, cu ochii înălţaţi spre ciubucurile din partea de sus a peretelui. Glasul a ajuns la mine. Nu era chiar glasul meu; era glasul pe care îl aud de obicei la imprimări, ingrat şi fără nuanţe. — Ce ciudat, spunea, suntem doi şi suntem unul şi acelaşi. Dar nimic nu e ciudat în vis.