Era în anul 1590 – iarna. Austria era departe de restul lumii şi adormită. Era încă Evul Mediu în Austria şi promitea să rămînă aşa pentru totdeauna. Unii chiar o trimiteau înapoi cu secole şi secole. Ei spuneau că după ceasul minţii şi al spiritului, Austria mai zăbovea în vîrsta adevăratei credinţe. Cuvintele lor sunau ca o laudă, nu ca o defăimare, aşa cum de altfel le luam şi noi, fiind mîndri de ele. Îmi aduc bine aminte, deşi pe vremea aceea eram un copil, cîtă plăcere simţeam, ascultîndu-le. Da, Austria era departe de lume, adormită şi satul nostru era chiar în mijlocul acestui somn, fiind în mijlocul Austriei. Moţăia în pace şi în adîncă singurătate, apărat de dealuri şi de păduri, unde veştile din lumea mare cu greu îi puteau tulbura visele şi astfel mulţumirea lui era nemărginită. În imediata apropiere a satului curgea un rîu liniştit, în apa căruia se oglindeau norii, în forme de corăbii pietrificate, purtate de vînt. Lîngă rîu se întindeau rîpele împădurite, pînă la prăpastia adîncă. La marginea prăpastiei se ridica întunecat un castel uriaş pe ale cărui nenumărate turnuri şi bastioane le îmbrăcau precum o armură, viţa de vie. Dincolo de rîu, cam o leghe la stînga, era o învălmăşeală de coline împădurite, spintecate de trecători şerpuitoare, în care soarele nu pătrunsese niciodată. La dreapta, de la o altă prăpastie ce străjuia rîul şi pînă la colinele de care am povestit mai devreme, se desfăşura un cîmp larg, presărat cu mici căsuţe adăpostite printre livezi şi copaci umbroşi. Întregul ţinut care se întindea cît vedeai cu ochii era moştenirea transmisă din generaţie a unui prinţ, iar castelul era păstrat întotdeauna într-o curăţenie şi ordine perfecte, deşi proprietarii nu veneau să locuiască acolo decît o dată la cinci ani.

Cînd veneau, parcă stăpînul lumii întregi ar fi ajuns acolo, aducînd cu sine întreaga strălucire a regatelor sale. Plecînd, lăsau în urma lor o linişte asemănătoare somnului adînc ce urmează unei petreceri desfrînate. 4 Eseldorf, căci aşa se numea satul, era un adevărat paradis pentru noi, băieţii. Nu ne băteam prea mult capul cu învăţătura. Înainte de toate, cei mari aveau grijă să ne formeze ca buni creştini; să ne închinăm cu multă evlavie Fecioarei, Bisericii şi Sfinţilor, mai presus de orice. În afara acestor lucruri, nu ni se cerea să cunoaştem mai mult. Şi, de fapt, ca să fiu sincer, nici nu aveam voie. Cunoaşterea nu era bună pentru oameni de rînd. Ea îi putea face nemulţumiţi faţă de destinul lor, hărăzit de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu rabdă potrivnici la rînduielile sale. În sat aveam doi preoţi. Unul dintre ei, părintele Adolf, era foarte zelos şi energic, calităţi ce-i atrăgeau respectul sătenilor. Puteau să existe pe lume preoţi mai buni decît părintele Adolf, dar nimeni în sat nu era atît de respectat de credincioşi şi nu era ţinut la mai mare cinste. Iar asta se datora faptului că se arăta neînfricat în faţa Diavolului.

Era singurul creştin pe care l-am cunoscut vreodată, despre care puteai jura cu mîna pe inimă în această privinţă. De aceea, oamenii îl priveau cu evlavie şi-l investeau cu calităţi deosebite pe care numai un om ca el le poate avea. Dar în acelaşi timp simţeau faţă de el supunere şi teamă. Căci dacă oamenii scrîşneau din dinţi vorbind despre Diavol, nu aveau totuşi cutezanţa să-l înfrunte. În schimb, părintele Adolf se purta cu totul şi cu totul altfel. El îl numea pe Necuratul cum îi venea la gură, ba, mai mult, îşi bătea joc de el şi îl ironiza, făcîndu-i pe cei din jur să se înfioare cînd îl auzeau şi să plece iute din preajma sa, de frică să nu-i ajungă vreo nenorocire. Părintele Adolf, întîlnindu-se cu Satan faţă în faţă, şi nu o singură dată, l-a tratat pur şi simplu cu dispreţ. Erau fapte vitejeşti şi mai presus de orice îndoială, părintele însuşi relatîndu-le. Căci el nu a făcut niciodată un secret din asemenea treburi, ba dimpotrivă, le-a spus peste tot. Şi nimeni nu punea adevărul la îndoială pentru că exista cel puţin o dovadă sigură că părintele Adolf a aruncat cu o sticlă de vin în Satan. Mărturie clară stătea pata de vin roşu de deasupra biroului său, unde sticla, izbindu-se de perete – fapt iarăşi incontestabil – s-a spart. Dar mai era şi părintele Peter, celălalt preot, pe care noi, copiii, îl iubeam tare mult. Şi din cauza asta am suferit cînd a avut necazuri.

Căci după unele guri clevetitoare, părintele ar fi spus că Dumnezeu este numai bunătate, că pe toţi oamenii îi consideră fiii săi şi va găsi El o cale să-i izbăvească pe toţi. Desigur, acuzaţia era groaznică, dar nu a existat niciodată o dovadă că părintele Peter ar fi spus chiar aşa, şi nici nu i-ar fi stat în fire s-o spună, el fiind în toate cazurile blînd, bun şi cinstit. De altfel, nu era învinuit că ar fi comis grozăvia în biserică, de la amvon, unde întreaga comunitate putea auzi şi depune mărturie, ci înafara bisericii, în discuţii întîmplătoare – ocazie prielnică pentru „binevoitori” să denatureze adevărul. Părintele Peter avea un duşman, şi încă unul foarte puternic, astrologul, care trăia într-un turn vechi, aproape ruină, în susul văii, unde îşi petrecea nopţile cu cititul în stele. Cu toţii îi cunoşteam puterea de a prevedea războaie şi foamete, deşi nu era chiar atît de mare performanţa sa, de vreme ce mereu bîntuie undeva în lume, un război sau foamete.

El se mai pricepea să caute în stele destinul fiecărui om, cu ajutorul unei cărţi şi, zice-se, avea darul să afle lucrurile de preţ, pierdute. Erau motive pentru care tot satul, cu excepţia părintelui Peter, se înclinau cu respect înaintea sa. Chiar şi părintele Adolf, el, care s-a certat cu Diavolul, avea un respect firesc pentru astrolog, încă de cînd acesta a venit în satul nostru, purtîndu-şi pălăria înaltă şi roba sa lungă pictată cu stele, ducîndu-şi cartea cea mare la subţioară, şi bastonul despre care se spunea că are puteri magice. Ba mai mult, însuşi episcopul îl asculta cîteodată pe astrolog, pentru că, zice-se, pe lîngă cititul în stele şi profeţie, astrologul făcea un adevărat spectacol din pioşenia lui, iar faptul acesta impresiona profund pe sfinţia sa. În schimb, părintele Peter nu dădea doi bani pe astrolog. Îl demasca şi-i spunea pe faţă escroc şi şarlatan cu căpăţîna goală de orice cunoştinţe, fără alte puteri decît ale unui om oarecare, dacă nu chiar ale unui prăpădit. Prin atitudinea sa, cum era şi lesne de înţeles, şi-a atras ura astrologului şi-a înteţit şi mai mult dorinţa acestuia de a-l distruge. Aşa că noi nu aveam nici pic de îndoială că tocmai astrologul răspîndise povestea despre spusele părintelui  Peter cu privire la slăbiciunea lui Dumnezeu pentru toţi fiii săi, şi tot el făcuse ca ea să ajungă la urechile episcopului. Zice-se că părintele Peter ar fi făcut această remarcă nepoatei sale, Marget, deşi ea nega şi-l implora pe episcop să o creadă şi să-i salveze unchiul de la sărăcie şi dizgraţie. Dar episcopul a rămas surd la rugămintele ei şi l-a suspendat pe părintele Peter pe o perioadă nelimitată. N-a avut curajul să meargă atît de departe încît să pronunţe excomunicarea în baza depoziţiei unui singur martor. Şi astfel părintele stătea de vreo doi ani fără slujbă, iar celălalt preot al nostru, părintele Adolf, rămase să păstorească pe izlazul credinţei întreaga turmă. Au urmat ani grei pentru bătrînul preot şi Marget. Dacă înainte duceau o viaţă bună şi fără griji, acum, intraţi în umbra mîniei episcopului, soarta lor s-a schimbat brusc.

Mulţi prieteni i-au părăsit, iar ceilalţi au devenit reci şi distanţi. Frumuseţea şi inteligenţa lui Marget nu au putut împiedica abaterea nenorocului asupra lor. Împlinise 18 ani. Preda lecţii de harpă, din care îşi cîştiga existenţa. Dar elevii ei o părăseau unul cîte unul. Iar cînd erau organizate petreceri şi dansuri de tinerii din sat, ea era uitată. Flăcăii n-o mai căutau, nu-i intrau în casă. Excepţie făcea doar Wilhelm Meidling, dar oricum, acesta însemna foarte puţin. Fata şi unchiul ei erau trişti şi părăsiţi, abandonaţi în uitare şi dizgraţie. Strălucirea soarelui dispăruse din viaţa lor. Doi ani la rînd, lucrurile au mers din rău în mai rău. Hainele lor se învecheau, pîinea le era din ce în ce mai greu de obţinut. În cele din urmă, inevitabilul se produse: Solomon Isaacs a împrumutat întreaga sumă necesară cumpărării casei preotului, anunţînd pentru a doua zi sigilarea ei.