APĂRUT ÎN 1989, Istoria asediului Lisabonei se înscrie în seria romanelor de mare succes publicate de Jose Saramago începând cu 1980: Levantado do Chăo (Ridicat de la pământ) – 1980, Memorial do Convento^ (Memorialul mânăstirii) – 1982, O Ano da Morte de Ricardo Reis (Anul morţii lui Ricardo Reis) – 1984, A Jangada de Pedra^ (Pluta de piatră) -1986, O Evangelho Segundo Jesus Cristo (Evanghelia după Isus Cristos) -1992, Ensaio sobre a Cegueira (Eseu despre orbire) – 1995. Cu toate că majoritatea îşi situează intriga în epoci în general îndepărtate, autorul refuză să le considere romane „istorice”. Un roman istoric în sens tradiţional este un efort mimetic de a reconstitui o realitate revolută şi insesizabilă, o construcţie iluzorie în care romancierul pretinde că ar putea anula distanţa temporală, vorbind din interiorul epocii în care se situează, ca avocat al valorilor şi al experienţelor trecute. Pentru Jose Saramago însă, romanul nu este o simplă reutilizare a informaţiilor oferite de discursul istoric cu scopul de a da credibilitate unei ficţiuni, ci o rescri-ere a istoriei din perspectiva unei conştiinţe contemporane care-şi croieşte drum prin prezent reevaluând în permanenţă efectele istoriei asupra propriei vieţi şi a lumii care-1 înconjoară. În numeroasele sale intervenţii publice sau în volumele de jurnal apărute în ultimii ani, Saramago dedică largi spaţii relaţiei dintre ficţiune istorică, discurs istoriografie şi istorie ca realitate ontologică. Pentru romancierul portughez, istoria şi ficţiunea nu sunt separate de o frontieră ireductibilă: există în permanenţă contaminări reciproce şi un nesfârşit dialog intertextual între cele două formaţiuni discursive. Din acest punct de vedere – spune Saramago – ar fi interesant un demers care ar încerca „să verifice ce parte de ficţiune intră, vizibilă sau subterană, în substanţa deja compozită a ceea ce numim Istorie, şi, de asemenea, chestiune nu mai puţin seducătoare, ce semnale profunde lasă Istoria ca atare, la fiecare pas, în literatură în general şi în ficţiune în particular3”. Ambele domenii discursive se înscriu în acelaşi „orizont” sau „continent” al memoriei şi au aceeaşi materialitate: textul. Omul însuşi se defineşte în întregul său în Tradus în română sub titlul Memorialul de la Mafra, Editura Univers, 2 Roman tradus în română în 1990 la Editura Univers. 3 Cadernos de Lancarote, III, Lisboa, Editorial Caminho, 1996, p. 20. Orizontul memoriei, este un receptacol, un mediator şi un donator de memorie. Fiinţele umane sunt „moştenitoare de cuvinte, care lasă de-a lungul timpului şi al timpurilor un testament de cuvinte, ceea ce au şi ceea ce sânt1”. Raportarea la memorie (la textele care o poartă) este singura cale de acces la realitate: „nu putem şti, în mod real, ce este realitatea”, deci „percepţia noastră este de fapt o lectură între altele, o lectură a altor lecturi, la infinit2”.