Voci furioase treziră din somn copilul. Fetiţa se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi. — Doică? şopti ea, în tăcerea care se lăsase pe neaşteptate. Privi prin cameră spre scaunul balansoar de lângă vatră şi văzu că era gol. Se ascunse imediat la loc sub plapuma de puf, tremurând de frig şi frică. Doica nu era la locul ei. Tăciunii aproape stinşi din cămin străluceau portocaliu în întuneric, ca ochii unor demoni şi vrăjitoare, pentru imaginaţia micuţei de patru ani. Nu voia să se uite la ei, aşa că-şi întoarse privirea spre ferestrele gemene, dar ochii o urmară, înspăimântând-o cu umbrele lugubre de uriaşi şi monştri pe care le aruncau pe ferestre, însufleţind crengile golaşe ce zgâriau geamurile. — Doică? repetă fetiţa, într-o şoaptă înecată de lacrimi. Apoi auzi vocea tatălui ei. Striga, şi deşi vorbea pe un ton aspru şi neînduplecat, teama o părăsi pe dată. Nu era singură. Tatăl ei se afla în apropriere. Mai liniştită, fetiţei i se trezi curiozitatea. Locuia în casa cea nouă de peste o lună şi, în tot acel timp, nu văzuse niciun vizitator. Tăticul ei ţipa la cineva, iar ea voia să vadă şi să audă ce se întâmplă. Se târî până la marginea patului şi se întoarse pe burtă, ca să se poată lăsa până jos. Acolo erau puse câteva perne, iar când căzu pe podea, o împinse pe una la o parte. Desculţă, lipăi prin cameră, cu picioarele ascunse de poalele lungi ale cămăşii de noapte. Îşi dădu la o parte din ochi părul cârlionţat şi negru, răsucind cu grijă mânerul uşii. 4 Când ajunse pe palier, se opri. Acum auzea şi glasul altui bărbat. Străinul începuse şi el să strige, scuipând cuvinte pline de ură, ca nişte râgâieli năprasnice, care făcură ochii albaştri ai fetiţei să se dilate de mirare şi spaimă. Privi pe după colţul balustradei şi-şi văzu tatăl stând în faţa străinului. Silueta acestuia era parţial ascunsă în întunericul din antreu. — Ai fost prevenit, Braxton! răcni necunoscutul, cu un glas sacadat şi gutural. Am fost plătiţi bine ca s-avem grijă să nu mai cauzezi niciun bucluc. Individul ţinea în mână un pistol foarte asemănător cu cel pe care tatăl ei îl purta adesea ca să se apere, iar fetiţa porni în jos, pe scara arcuită, cu gândul să alerge la tăticul ei, iar acesta să-i spună că totul avea să fie bine. Când ajunse pe treapta de jos, se opri. Îşi privi tatăl cum îl lovea pe străin, zburându-i pistolul din mână. Arma căzu cu zgomot la picioarele fetiţei. Celălalt înaintă din umbră. — Perkins îţi trimite salutări, spuse el scrâşnit. Şi-ţi mai spune şi să nu-ţi faci griji pentru fată. O să scoată un preţ bun pe ea. Fetița începu să tremure. Nu-l putea privi pe omul care vorbea. Ştia că dacă s-ar fi uitat la el, ar fi văzut ochii unui demon, portocalii ca două flăcări. Groaza îi asalta toate simţurile. Simţea răutatea înconjurând-o, o mirosea şi o gusta, iar dacă îndrăznea să privească, ştia că şi-ar fi pierdut vederea. Omul pe care fetiţa îl credea dracul în persoană se întoarse în umbră, tocmai când un altul se repezea la tatăl ei şi-i dădea un brânci. — Cu beregata tăiată, n-ai să mai ţii cuvântări! se răsti el, cu un râs răguşit. Tatăl ei căzu în genunchi, şi în timp ce se chinuia să se ridice din nou, în mâinile atacatorului apăru un cuţit. Un râs hidos şi rău umplu antreul, răsunând din pereţi ca o sută de stafii oarbe care ţipau unele la altele. Omul îşi aruncă pumnalul dintr-o mână în alta, de mai multe ori, 5 în timp ce-i dădea încet târcoale tatălui ei. — Tăticule, am să te ajut! scânci fetiţa, întinzând mâna spre pistol.