1. Date biografice (469-399). - Tatăl lui Socrate era ci 0- plitor în piatră, iar mama, moaşă. Aşadar nu era nicidecum de origine nobilă, dar era cetăţean al Atenei. Ducând un stil de viaţă modest, era independent din punct de vedere material datorită unei mici moşteniri şi a feluritelor subvenţii de stat de care beneficiau toţi atenienii. Şi-a îndeplinit îndatoririle ostăşeşti luptând ca hoplit în Războiul peloponesiac la Delion şi Amphipolis. Şi-a îndeplinit inevitabilele îndatoriri politice deţinând În 406 conducerea În Consiliu (Sfat) şi luând partea dreptăţii Împotriva mulţimii furioase care a cerut şi obţinut execuţia comandanţilor de oşti din bătălia de la insulele Arginuse. N-a căutat Însă niciodată să ajungă într-o poziţie Însemnată În stat sau În armată. Nevasta lui, Xantippa, n-a jucat nici un rol În viaţa sa. Demn de remarcat e că ştim cum arăta Socrate. E primul filosof pe care-I avem În faţa ochilor aşa cum arăta el fizic. Era urât, cu ochii bulbucaţi. Nasul cârn, buzele groase, pântecele proeminent, statura Îndesată îl făceau să semene cu silenii şi satirii. Suporta uşor cu o sănătate de nezdruncinat eforturile şi frigul. 

Imaginea pe care-o avem despre Socrate este cea a bărbatului mai vârstnic. Nu ştim nimic despre tinereţea lui. A crescut în Atena p uterni că, bogată, înfloritoare de după Războaie[e persane. Avea aproape patruzeci de ani când s-a declanşat fatalitatea Războiului pe[oponesiac (431). Abia începând cu această perioadă a ajuns să fie o figură publică cunoscută. Cel mai vechi document care ni s-a transmis despre e[ îl constitu ie Norii lui Aristofan (423), în care este batjocorit. A trăit declinul şi catastrofa Atenei (405). La şaptezeci de ani, democraţia i-a intentat un proces din cauza necredinţei sale. A murit în 399 bând paharul cu cucută.

 2. În ce priveşte dezvoltarea lui spirituală nu putem decât să facem unele deducţii. Socrate cunoştea filosofia naturii a unui Anaxagoras şi Arche[aos. A asistat [a apariţia fulminantă a sofisticii şi şi-a însuşit meşteşugul ei. Nici una, nici alta nu l-au satisfăcut. Filosofia naturii nu-i era de ajutor sufletului omului. Sofistica, ce-i drept, izbutea să realizeze lucruri mari prin faptul că punea Întrebări. Dar modalitatea punerii Întrebărilor o făcea să se-nşele fie crezându-se în posesia unei noi aşa-zise cunoaşteri, fie prin aceea că ea nega orice val abilitate a tradiţiei. Asistând l a acest vârtej ideatic, Socrate nu dispunea de nici o doctrină nouă, şi nici chiar de ştiinţa unei metode, ceea ce în sine ar fi putut Însemna o contribuţie de pe acum suficientă.