Cea mai mare ironie legată de acea noapte este că întotdeauna mi-a fost teamă să zbor. Mereu. Încă de când am devenit suficient de mare ca să mă gândesc la asta. Părea cumva opusul procesului intuitiv. Chiar uşor arogant. De ce să urci, dacă e clar că forţa gravitaţională vrea să rămâi jos? Când eram în liceu, părinţii mei ne-au luat pe sora mea mai mare, Kitty, şi pe mine în Hawaii, pentru un an. M-am temut să zbor din clipa în care ne-au spus şi multă vreme după ce ne întorseserăm acasă. Cuvintele zburăm în Hawaii se transformau, în mintea mea, în ne înecăm în ocean. În săptămâna de dinaintea plecării, planificam strategii de supravieţuire. Într-o seară, după stingere, m-am strecurat în camera lui Kitty şi m-am urcat în patul ei. Eram în clasa a noua, iar ea tocmai în a douăsprezecea, ceea ce îi conferea multă autoritate. — Care e planul? am întrebat-o. Avea faţa pe jumătate îngropată în pernă. — Ce plan? — Pentru prăbuşire. A deschis un ochi. — Ce prăbuşire? — În ocean. Pe drum spre Hawaii. S-a uitat la mine pentru o secundă. — Nu se va întâmpla aşa ceva. — Am un presentiment, i-am zis. — Acum cobeşti. — Vorbesc serios. Avem nevoie de o strategie de supravieţuire. S-a întins şi m-a mângâiat pe breton. - KATHERINE CENTER - 11 — Nu există nicio strategie. — Trebuie să existe. — Nu, a clătinat ea din cap. Dacă nu ne prăbuşim, n-avem nevoie de strategie. Şi dacă ne prăbuşim... Am priceput unde bătea. — Nu vom avea nevoie? — Vom fi morţi. A pocnit din degete. — Faci să pară totul uşor. — Să mori este uşor. Este mai greu să nu mori. — Probabil că ai dreptate. A închis ochii. — De aceea sunt deşteaptă familiei. — Credeam că eu sunt, am spus, înghiontind-o. — Ştii doar că tu eşti cea frumoasă. Deşi pare imposibil, am supravieţuit. La fel de imposibil este şi că am supravieţuit multor altora, fără să întâmpin niciodată ceva mai complicat decât un episod de turbulenţe. Citisem statisticile care afirmau că avionul este cel mai sigur mijloc de transport, de la maşini, la trenuri şi gondole. Făcusem chiar şi un internship într-un birou din apropierea unui aeroport internaţional şi privisem avioanele urcând şi coborând fără nicio problemă. Ar fi trebuit să trec de mult peste asta. Dar n-aş putea să mă despart niciodată de senzaţia că zbor şi prăbuşire sunt sinonime. Acum, la mulţi ani după asta, aveam o relaţie – serioasă – cu un tip care era pe cale să îşi ia licenţa de pilot în câteva zile. De fapt, relaţia noastră era atât de serioasă încât, în acea sâmbătă, când ne pregăteam să sărbătorim jobul meu de vis, care nu era încă sută la sută confirmat, eram aproape sigură că mă va cere în căsătorie. Din clipă în clipă. De aceea purtam o rochie de vară, neagră, fără bretele. - CUM SĂ MERGI MAI DEPARTE - 12 Dacă m-aş fi gândit la asta, poate că mi-aş fi acordat un moment ca să mă minunez cum de iubitul meu, incredibil de şarmantul şi arătosul Charles Philip Dunbar, putea fi perfect pentru mine şi în acelaşi timp atât de entuziasmat de călătoriile aeriene. Nu se gândea niciodată de două ori înainte să zboare – sau să facă orice lucru periculos, cum ar fi scufundări sau bungee jumping. Avea o credinţă proprie în ordinea din univers şi în principiile fizicii, dar şi în dreptul omenirii de a le subjuga pe toate acestea după bunul plac. Eu suspectasem mereu că haosul este mai puternic decât ordinea. Când era vorba despre Om vs. Natură, pariam de fiecare dată pe ea. — Nu ai fost niciodată atentă la orele de ştiinţe, spunea mereu Chip, de parcă n-aş fi fost suficient de bine informată. Adevărat. Dar nu însemna că nu aveam dreptate.