PROLOG 1810 Lavinia 

Mirosea puternic a fum şi o teamă pe care n-o mai încercasem mă împingea de la spate. Eram deja pe drumul ştiut şi goneam înainte, fără să-mi dau seama că fiica mea mă urma, încercând să ţină pasul. Picioarele îmi amorţiseră, neînvăţate cu asemenea ritm, iar plămânii îmi ardeau. Mi-am interzis să mă gândesc că era prea târziu şi mi-am adunat forţele ca să ajung acasă. Din greşeală, încercând să scurtez drumul către pârâu, am ieşit de pe potecă şi am luat-o la fugă prin pădure. Spre groaza mea, m-am împotmolit. Am tras de fustele lungi şi albastre ca să mi le desprind din rugii de mure în care se agăţaseră. În timp ce încercam să mă eliberez, Elly m-a ajuns din urmă. Mi s-a agăţat de braţ plângând în hohote şi încercând să mă oprească. 

Şi chiar dacă un copil de şapte ani nu-şi poate măsura puterile cu o femeie în toată firea, s-a luptat cu disperare, cu o forţă născută din groază. În delirul meu, am îmbrmcit-o şi ea a căzut. M-a privit ca şi cum nu-i venea să creadă. — Stai aici, am implorat-o, apoi am luat-o la fugă pe potecă până am ajuns la pârâu. Voiam să-l traversez păşind pe pietrele care ieşeau din apa mică, dar nu mi-am scos pantofii, ceea ce s-a dovedit a fi o greşeală. Când eram pe la jumătate, am alunecat pe o piatră şi am căzut cu zgomot. Răceala apei m-a încremenit şi am rămas locului o clipă, năucită, cu pârâul curgând zgomotos în jurul meu, până când am privit în sus şi am recunoscut afumătoarea noastră pe malul celălalt. Clădirea gri mi-a amintit că mă aflam aproape de casă. M-am ridicat, cu fustele ude şi grele, şi m-am grăbit să ajung la mal agăţându-mă de pietrele care ieşeau din apă. La poalele dealului m-am oprit gâfâind şi m-am îndoit de mijloc, încercând să-mi recapăt suflarea. 

Elly m-a prins cumva din urmă din nou şi de data asta s-a agăţat ca un pisoi de fustele mele ude. Mi-era groază de ce ar fi putut să vadă, dar deja era prea târziu, aşa că am luat-o de mână şi, împreună, am urcat până în vârf. Ajunsă acolo, am înmărmurit. Elly a văzut şi ea şi a scâncit; şi-a desprins mina dintr-a mea şi s-a aşezat pe jos. Am înaintat încet, ca într-un vis. Stejarul nostru uriaş se înălţa în vârful dealului, iar frunzişul bogat umbrea creanga de care atârna trupul. N-am mai vrut să privesc din nou în sus după ce am recunoscut basmaua verde şi pantofii lucraţi de mână, cu vârfurile îndreptate în jos.