Eva d’Orsey stătea la masa din bucătărie, având în față un exemplar al ziarului Le Figaro, ascultând ticăitul ceasului. Era sunetul timpului care se îndepărta de ea. Trăgând din nou dintr-o țigară, își îndreptă privirea pe fereastră, spre dimineața friguroasă, învăluită în ceață. Parisul se trezea acum la viață; aurora cenușie, brăzdată de fâșii portocalii, se strecura leneș pe cerul albastru-întunecat. Se sculase de câteva ore bune, tocmai de la patru. Somnul se înstrăinase de ea în acești ultimi ani, pe măsură ce durerea se intensificase, săgetându-i acum și partea stângă a trupului. În urmă cu câteva luni, doctorul o declarase o cauză pierdută. Diagnosticul: nu era o pacientă ascultătoare, era arogantă și refuza să-i respecte sfaturile. Ciroza se răspândea acum cu rapiditate, cavernându-i ficatul asemenea unui burete. Pentru el era simplu: Eva trebuia să se lase de băut. – Nici măcar nu încercați, o dojenise el la ultima întrevedere. Ea își încheie bluza, așezată pe masa de consultație. – Am probleme cu somnul. – Păi, nici nu e de mirare, oftă el. Ficatul dumneavoastră e complet inflamat. Ea îl țintui cu privirea. – Am nevoie de ceva care să mă ajute să dorm. Clătinând din cap, doctorul traversă cabinetul, îndreptându-se către birou, și îi scrise în grabă o rețetă. – Nici măcar nu ar trebui să vă prescriu așa ceva, știți? Luați doar una, sunt foarte puternice, o avertiză el, întinzându-i bucata de hârtie. – Mulțumesc. Doctorul mai avu o ultimă tentativă: – De ce nu încercați măcar să mai reduceți din țigări? Chiar, de ce? Suflând fumul, Eva stinse mucul țigării Gitanes în scrumieră. Țigări ordinare... prea puternice. Nepotrivite pentru o doamnă. Însă ei îi conveneau. În ultima vreme nu mai putea simți decât aromele puternice. Ciocolată ieftină, pâté grosier, cafea neagră. Oricum nu mai conta ce mănâncă; îi pierise și apetitul. Erau o naivitate și o aroganță simpatică în prezumția doctorului că toată lumea dorește să trăiască o veșnicie. Apucă un pix și desenă un chenar din cercuri egale pe marginea ziarului. Mai avea câteva detalii de pus la punct. În urmă cu câteva săptămâni îl vizitase pe avocatul ei, un tânăr sârguincios, cu un aer oarecum distant. Și-i lăsase cutia spre păstrare lui Madame Assange, portăreasa ei cu mutră acră. Însă noaptea trecută, când nu își găsea somnul, o altă idee îi încolțise în gând. Posibilitatea unui drum între Londra și Paris. O intriga ideea unei călătorii cu avionul. Era extravagant și inutil. Dar sunt câteva lucruri în viață pe care omul trebuie să le încerce, iar călătoria cu avionul era cu certitudine unul dintre ele. Zâmbi în sinea ei, imaginându-și apropierea de Paris, mile întregi de mare albastră și rece și apoi panorama orașului înfățișându-se privirii ei pentru prima dată. Clipi crispându-se. Aceleași junghiuri dureroase, urmate de amorțeală pe o parte a corpului. Gândul îi zbură la sticla de coniac. Nu voia să bea în timpul zilei. După ora șase seara, aceasta era noua ei regulă. Cel puțin, așa intenționa. Însă acum palmele îi tremurau; stomacul îi tresări. Nu. Va face o baie. Se va îmbrăca și se va duce la mesa de la ora șapte și jumătate la Eglise de la Madeleine. Dintre toate bisericile din Paris, aceasta era preferata ei. Acolo, Maria Magdalena, fiica rebelă și capricioasă a Bisericii, urca zi de zi și la orice oră la Cer precum o regină pe brațele îngerilor. Mesa era precum o operă grandioasă, un spectacol fermecat cu cele mai bogate decoruri din lume. Iar credința, o scamatorie măiastră, în care credinciosul era deopotrivă magician și public, cel care păcălește și cel păcălit. Cu toate acestea, cine poate rezista unui număr bun de magie? Împăturind ziarul, Eva împinse scaunul în spate și se ridică. Se va îmbrăca în cel mai bun costum bleumarin al ei și se va așeza în primul șir de bănci, alături de ceilalți credincioși. Împreună îl vor asculta pe preotul cel tânăr, părintele Paul, își dădea silința să deslușească Sfânta Scriptură, încercând cu întreaga sa inteligență remarcabilă să îi aplice învățăturile la lumea de astăzi. Nu reușea întotdeauna. Nu știa cum să explice inconsistențele; încă nu realizase că ele însele reprezentau Taina. Și totuși, îi plăcea dibăcia lui mentală aproape la fel de mult pe cât îi plăcea și lui. De multe ori era nevoit să cerceteze diverse posibile traduceri din ebraică în căutarea unei forme verbale neașteptate pentru ca, în final, să arunce lumină peste o oarecare contradicție spirituală de mare însemnătate. Însă ea nu rămânea indiferentă la eroismul încercărilor lui. Ea îi prețuia pe cei care se străduiau, mai ales pe cei ale căror lupte erau evidente și sub ochii lumii.