Capitolul 1

Să nu vorbeşti despre asta, îmi spune Sallo. ― Şi dacă se va-ntâmpla cu adevărat? Ca atunci când am văzut zăpada? ― De aceea nu trebuie să vorbeşti despre asta. Sora mea mă cuprinde cu braţul şi ne legănăm într-o parte şi-n cealaltă, de la stânga la dreapta, pe banca din sala de clasă. Căldura, îmbrăţişarea şi legănatul îmi liniştesc mintea şi mă legăn apoi în contratimp cu Sallo, şi o lovesc uşor cu şoldul. Îmi este totuşi imposibil să nu-mi amintesc ceea ce am văzut, emoţia îngrozitoare de-atunci, şi în scurt timp izbucnesc: ― Însă trebuie să le spun! A fost o invazie! I-ar putea preveni pe soldaţi, să fie pregătiţi! ― Iar ei ar întreba: când? Asta mă pune în încurcătură. ― Păi, să fie pregătiţi, pur şi simplu. ― Şi dacă mult timp nu se va-ntâmpla nimic? Ar fi furioşi pe tine, pentru că ai dat o alarmă falsă. Iar dacă o armată ar invada într-adevăr oraşul, ei ar vrea să afle de unde ai ştiut. ― Le-aş spune că mi-am amintit! ― Nu, zice Sallo. Să nu le spui niciodată despre felul cum îţi aminteşti tu. Vor zice că ai o putere. Iar lor nu le place ca oamenii să aibă puteri. ― Dar eu n-am puteri! Atât doar că, uneori, îmi amintesc lucruri care se vor întâmpla! ― Ştiu, Gavir, dar ascultă-mă, vorbesc serios, să nu povesteşti nimănui despre asta. Nimănui, în afară de mine.

Când Sallo îmi rosteşte numele cu glasul ei blând, când spune: „ascultă-mă, vorbesc serios”, o ascult foarte serios. Chiar dacă mai obiectez. ― Nici măcar lui Tib? ― Nici măcar lui Tib. Chipul ei rotund şi smead, cu ochi căprui, rămâne tăcut şi grav. ― De ce? ― Fiindcă numai tu şi eu suntem din Smârcuri. ― Ba şi Gammy era! ― Gammy mi-a spus ce-ţi spun eu ţie acum. Cei din Smârcuri au puteri, iar orăşenilor le este frică de ei. De aceea nu vorbim niciodată despre ce putem face noi, iar ei nu. Ar fi periculos. Cu adevărat periculos. Făgăduieşte-mi, Gav! Sallo ridică mâna, cu palma în afară. Îmi potrivesc laba murdară pe palma ei, pentru legământ. ― Jur, îi spun eu, şi ea repetă: ― Ai jurat. În cealaltă mână ţine micul talisman Ennu-Mé, pe care îl poartă pe un şnur în jurul gâtului. Mă sărută pe creştetul capului, apoi se împinge atât de tare în mine, încât sunt cât pe-aci să cad de pe bancă. Dar no să râd; sunt prea impresionat de ceea ce mi-am amintit, a fost atât de groaznic şi înfricoşător! Vreau să vorbesc despre asta, să le povestesc tuturor, să le zic: „Aveţi grijă, aveţi grijă! Vin soldaţi, duşmani, cu un steag verde, care dau foc oraşului!” Stau acolo, legănându-mi picioarele, posac şi trist. ― Mai povesteşte-mi o dată, zice Sallo.

Spune-mi toate amănuntele pe care le-ai omis. Atât aşteptam. Şi îi povestesc din nou amintirile mele despre soldaţii care vin pe stradă. Uneori, ceea ce-mi amintesc îmi produce un sentiment tainic, ca şi cum mi-ar aparţine, aidoma unui cadou pe care să-l pot păstra, scoţându-l la iveală şi privindu-l când sunt singur, ca pana de vultur pe care mi-a dăruit-o Yaven-dí. Aşa este şi primul lucru pe care mi l-am amintit vreodată: apa cu stufăriş. N-am povestit niciodată cuiva despre asta, nici chiar lui Sallo. Nu-i nimic de povestit; doar apă de un albastruargintiu, trestii unduind în vânt, lumina soarelui şi un deal vineţiu, undeva hăt departe. În ultima vreme, am o nouă aducere-aminte: bărbatul din umbră, în odaia înaltă, care se întoarce şi-mi rosteşte numele. N-am spus nimănui despre asta. Nu-i nevoie. Există însă şi celălalt fel de amintire, sau viziune, sau cum s-o putea numi, ca atunci când mi-am amintit că l-am văzut pe Tata venind acasă de la Pagadi, iar calul lui şchiopăta; atât doar că el nu venise încă acasă şi nici n-a venit până în vara următoare, când a sosit exact aşa cum îmi amintisem, pe calul şchiop. Iar odată mi-am amintit cum toate străzile oraşului se făcuseră albe, şi acoperişurile se făcuseră albe, şi văzduhul era plin de păsări albe, mici de tot, care se învolburau şi zburau în jos, spre pământ.

Am vrut să le spun tuturor despre asta, fiindcă mi se părea ceva uluitor, şi am făcut-o. Cei mai mulţi nu m-au ascultat. Pe-atunci, naveam decât patru sau cinci ani. Dar mai târziu în aceeaşi iarnă a nins. Toţi au alergat afară să vadă căderea fulgilor, ceva ce în Etra se petrece, poate, doar o dată la o sută de ani, aşa că noi, copiii, nici măcar nu ştiam cum se numea. Gammy m-a întrebat: ― Asta ai văzut tu? Aşa era? Şi i-am spus ei, şi lor, tuturor, că era întocmai precum văzusem, iar ea, Tib şi Sallo m-au crezut. Atunci trebuie să-i fi zis Gammy lui Sallo ceea ce tocmai mi-a spus Sallo acum, să nu vorbesc despre lucrurile pe care mi le aminteam în felul acesta. Gammy era bătrână şi bolnavă în vremea aceea, şi a murit în primăvara de după ninsoare. De atunci, avusesem doar aduceri-aminte secrete, până în dimineaţa asta. Eram singur, dis-de-dimineaţă, şi măturam holul din faţa creşei, când am început să-mi amintesc. Iniţial, mi-am adus aminte doar că priveam în lungul unei străzi din oraş, că vedeam focul înălţându-se dintr-un acoperiş şi auzeam ţipete. Ţipetele au devenit mai puternice şi am recunoscut Strada Lungă, care pleacă spre miazănoapte din piaţă, dindărătul Altarului Înaintaşilor. În capătul opus al străzii, fumul se umfla în nori mari şi murdari, în care pâlpâiau văpăi roşii.

Oameni fugeau pe lângă mine, prin toată piaţa, femei şi bărbaţi, majoritatea îndreptându-se către Piaţa Senatului, zbierând şi strigând, însă străjile oraşului alergau în direcţia opusă, cu săbiile scoase din teci. Apoi, am zărit soldaţi în celălalt capăt al Străzii Lungi, sub un steag verde; pedestraşii aveau lănci, iar călăreţii aveau săbii. Străjerii au ajuns la ei şi au urmat răcnete guturale, şi zăngănituri şi bubuituri ca într-o fierărie, iar mulţimea de bărbaţi, un ghem uriaş şi zvârcolitor de armuri, coifuri, braţe goale şi săbii, s-a apropiat întruna. Un cal s-a desprins de-acolo şi a venit în galop pe stradă, drept spre mine, fără călăreţ, înspumat şi scăldat în sudoare albicioasă brăzdată de firicele roşii, sângele şiroindu-i din locul unde ar fi trebuit să aibă un ochi. Animalul necheza asurzitor. M-am ferit din calea lui. Iar apoi, m-am trezit că eram în hol, cu o mătură în mână, amintindumi totul. Continuam să fiu îngrozit. Văzusem totul atât de clar, încât nu-mi ieşea din minte. Revedeam ca aievea scenele şi, de fiecare dată, desluşeam mai multe amănunte. Trebuia să povestesc cuiva. De aceea, atunci când am fost cu Sallo să pregătim sala de clasă şi eram singuri acolo, i-am relatat tot. Iar acum i-am povestit din nou şi, povestindu-i, mi-am amintit iarăşi, văzând şi rememorând totul mai bine. Sallo a ascultat cu atenţie şi s-a înfiorat când am descris calul.