Cincisprezece februarie e o zi foarte specială pentru mine. Este ziua în care am născut primul meu copil. Şi este şi ziua în care soţul meu m-a părăsit. De vreme ce a fost prezent la naştere, nu pot decât să presupun că între aceste două evenimente există o oarecare legătură. Am ştiut c-ar fi trebuit să-mi urmez instinctele. Am subscris la modelul clasic sau, se poate spune, la rolul tradiţional pe care taţii îl joacă în timpul naşterii copiilor lor. Şi iată ce înseamnă asta. Taţii trebuie închişi pe un coridor din faţa sălii de naştere. Unde să nu li se dea voie să intre sub nici o formă. Să li se distribuie patruzeci de ţigări şi o brichetă. Instruiţi-i să se plimbe până la capătul coridorului. Când ajung în acea fericită poziţie, instruiţi-i să se întoarcă şi să revină de unde au plecat. Repetaţi dacă este necesar. Conversaţia trebuie să fie redusă. Au voie să schimbe câteva cuvinte cu orice alt viitor tată care se plimbă pe lângă ei. 

— Primul meu copil (zâmbet crispat).

— Felicitări... al treilea pentru mine (zâmbet melancolic). 

— Bravo (zâmbet forţat - vrea oare să sugereze că e mai viril decât mine?). In perioadele astea, sentimentele se exacerbează. Sau au voie să se arunce asupra oricărui doctor care iese epuizat din sala de naşteri, cu mâinile pline de sânge până la cot şi să-l întrebe gâfâind: 

— Aveţi vreo veste, doctore? La care doctorul poate răspunde: 

— Doamne, nu, omule! Nu s-a dilatat decât trei centimetri! Iar bărbatul tău va clătina din cap atoateştiutor, deşi nu va înţelege nimic altceva decât că mai trebuie să se mai plimbe o vreme. Mai are voie să i se citească pe faţă cum suferă atunci când aude chinurile prin care trece iubita lui înăuntru. Când totul s-a terminat, când mama şi copilul au fost spălaţi, mama e îmbrăcată într-o cămaşă de noapte curată şi stă sprijinită pe pernele dantelate, extenuată, dar fericită, iar pruncul perfect suge la sânul ei, atunci şi numai atunci trebuie să i se permită tatălui să intre. 

Dar nu, eu am cedat presiunilor semenilor şi am acceptat să adopt un comportament New Age. Sincer, am avut mari dubii. Adică nu mi-ar conveni ca toţi prietenii mei apropiaţi şi toate rudele să fie de faţă la scoaterea... să zicem... la scoaterea apendicelui. Umilitor! Ai fi într-un total dezavantaj. Toţi oamenii ăştia s-ar uita la tine, la zone ale trupului tău pe care nici tu nu le-ai mai văzut vreodată. Nici măcar folosind o oglindă. Eu, una, nu ştiam cum arată intestinul meu gros!