Pământul e scăldat într-un potop de lumină solară. O inundaţie de fotoni – în medie, 342 de jouli pe secundă pe metrul pătrat. 4185 de jouli (o calorie) va ridica temperatura unui kilogram de apă cu un grad Celsius. Dacă toată această energie ar fi capturată de atmosfera Pământului, temperatura sa s-ar ridica cu zece grade Celsius într-o zi. Din fericire, mare parte radiază înapoi în spaţiu. Cât de multă? Depinde de albedo şi de compoziţia chimică a atmosferei, ambele variind în timp. O mare parte a albedoului terestru, a reflectivităţii sale, este creată de calotele sale glaciare. În cazul în care calota glaciară şi zăpada s-ar micşora semnificativ, mai multă energie solară ar rămâne pe Pământ. Lumina soarelui ar penetra oceanele acoperite până atunci cu gheaţă şi ar încălzi apa. Aceasta s-ar adăuga la căldură şi ar topi şi mai multă gheaţă, instaurând o buclă de feedback pozitiv. 

Gheaţa Oceanului Arctic reflectă înapoi în spaţiu câteva procente din bugetul energetic solar anual. Când banchiza polară arctică a fost măsurată pentru prima oară de submarinele atomice în anii 1950, media grosimii ei era de zece metri în mijlocul iernii. Spre sfârşitul acestui secol, scăzuse la cinci metri. Apoi, întrun august, gheaţa s-a spart în iceberguri mari, luaţi de curenţi, ciocnindu-se şi despărţindu-se, lăsând cărări largi de apă în bătaia soarelui polar continuu de vară. În următorul an, fragmentarea a început în iulie şi, uneori, mai mult de jumătate din suprafaţa Oceanului Arctic era o întindere deschisă de apă. În al treilea an, fragmentarea a început în mai. Asta a fost anul trecut. ZILELE DE LUCRU întotdeauna încep la fel. Alarma porneşte şi tu sari din visul pe care-l uiţi pe loc. Lumină de dinaintea răsăritului într-o cameră obscură. Te împleticeşti spre duşul fierbinte şi încerci să te trezeşti din mers. Simţi apa caldă pe ceafă, ah, partea cea mai frumoasă a zilei, deja trecând din pricina ceasului inexorabil. Fragmente de vis, te aflai într-o situaţie care acum îţi scapă, tot aşa cum îţi doreai în vis să scapi de ea. Se scurge pe tunelurile memoriei – a dispărut. 

Vise care nu vor să fie memorate. Evaluează somnul de noapte. Anna Quibler hotărî că noaptea trecută nu fusese prea bună. Era deja epuizată. Joe plânsese de două ori, şi chiar dacă Charlie fusese cel care se ridicase din pat să-l liniştească, ca parte a planului lor comportamental care intenţiona să-l convingă pe Joe că Mama nu va mai veni niciodată noaptea să-l viziteze, Anna se trezise, fireşte, şi ea şi auzise vag vocea liniştitoare a lui Charlie: –  Hei, Joe. Ce-ai păţit? Dormi, băiete, e toiul nopţii. Nu se întâmplă nimic până dimineaţă, aşa că dormi. N-are rost să plângi, de ce faci asta, noapte bună mama mă-sii. O ieşire bruscă de nervi la marginea patului, dar asta făcea parte din plan. După asta, se răsucise în pat minute întregi, încercând eroic să nu se gândească la lucru. În anii trecuţii recitase în gând poemul lui Edgar Allan Poe „Corbul”, pe carel memorase din şcoală şi care avea un bun efect soporific, dar într-o noapte se gândise că ar fi trebuit să-i spună corbului „Livermore”{1} din cauza problemelor pe care le avea la servici cu Lawrence Livermore. După aceea, poemul nu mai avu valoare de somnifer, pentru că de fiecare dată când se gândea la „Corbul” se gândea la servici. În general, gândurile Annei aveau un tropism spre problemele de servici.