Desigur că nisipul nu este un mediu prielnic vieţii. Dar poate fi oare considerată stabilitatea o condiţie absolut indispensabilă pentru existenţă ? Nu cumva odioasa luptă pentru întrecere apare tocmai pentru că încercăm să ne menţinem într-o poziţie imobilă? Dacă am renunţa la aceasiă poziţie şl ne-am lăsa duşi de mişcările nisipurilor, lupta ar înceta repede. De fapt, în deşerturi înfloresc flori şi îşi duc viaţa insecte şi alte animale. Ele reuşesc să scape de lupta întrecerii prin marea lor capacitate de adaptare -ca, de exemplu, familia coleopterelor vecine cu omul. În timp ce medita la efectul nisipurilor curgătoare, era cuprins din cînd în cînd de halucinaţii, în care el însuşi parcă începea să curgă, mînat de curent. ÎNAINTA cu capul plecat, urmărind şirul semilunar al dunelor care înconjurau satul ca un bastion, dominîndu-l. Nici nu mai era atent la peisajul îndepărtat. Un entomolog trebuie să-şi concentreze toată atenţia pe o rază de cel mult trei metri 22 de jur-împrejur, iar una dintre regulile fundamentale cere ca soarele să nu-i vină din spate, căci, astfel, ar speria insectele cu propria umbră. De aceea, fruntea şi nasul unui entomolog sînt întotdeauna arse de soare. Omul înainta întruna, încet şi măsurat. La fiecare pas nisipul îi intra în pantofi. Afară de buruieni cu rădăcini superficiale, care arătau de parcă ar putea creşte într-o singură zi dacă ar exista o brumă de umezeală, nu mai părea să existe aici nimic viu. O dată, după mai multă vreme, atrase de mirosul transpiraţiei, zburară în jurul lui nişte muşte de culoarea carapacei broaştelor ţestoase. Şi totuşi, tocmai pentru că era într-un loc ca acesta, putea să se aştepte să găsească ceva. Coleopterele nu prea trăiesc mai multe la un loc, iar unii spun că, în anumite cazuri excepţionale, o singură insectă stăpîneşte o suprafaţă de o milă pătrată. Bărbatul păşea cu răbdare, mişcîndu-se parcă în cerc. Deodată se opri. Se mişcase ceva lîngă un smoc de iarbă. Era un păianjen. Nu-l interesau păianjenii. Se aşeză să fumeze o ţigară. Vîntul bătea neîncetat dinspre mare şi departe, jos, talazuri albe, clocotitoare, loveau baza dunelor. Acolo unde dunele se îndreptau spre vest, pătrundea în mare o colină dominată de o stîncă golaşă. Soarele se spărgea pe ea în nenumărate ace de lumină. 23 Nu izbutea să aprindă chibritul. Nici unul din zece nu luă foc. De-a lungul beţelor zvîrlite, vălurele de nisip se mişcau cu repeziciunea secundarului de la ceasul lui. Îşi fixă atenţia asupra unui val şi, cînd îi ajunse la călcîi, se ridică în picioare. Din cutele pantalonilor îi curse nisip. Scuipă, dar în gură îi rămăseseră fire de nisip. Nu păreau să fie prea multe insecte pe acolo. Poate că mişcarea nisipului era prea violentă. Dar nu, nu trebuia să se descurajeze atît de repede. Teoria lui garanta că totuşi va găsi cîteva. Linia dunelor se unduia în jos, iar într-o parte se întindea spre mare o limbă de pămînt. Gîndul că prada lui se afla, probabil, acolo îl ispitea să meargă înainte; aşadar, coborî pe panta blîndă. Ici-colo, rămăşiţele unor împletituri de răchită, care păreau a fi garduri ridicate împotriva vîntului, însemnau locul sub care se afla un platou. Bărbatul înainta de-a curmezişul valurilor de nisip, retezate cu o regularitate automată. Deodată nu mai văzu nimic în faţa lui. Stătea pe marginea unei stînci privind în jos, înlr-o văgăună adîncă. Largă de vreo douăzeci de metri, cavitatea forma un oval neregulat. Panta din depărtare părea relativ blîndă, în timp ce aceea de lîngă el era aproape verticală. Se întindea la picioarele lui într-o curbă netedă, 24 ca buza unui vas de porţelan gros. Aşezînd cu grijă un picior pe margine, privi în jos. Fundul ei întunecat, contrastînd cu marginea luminoasă, anunţa apropierea serii. În întunericul din fundul văgăunii se zărea o căsuţă cufundată în tăcere. Într-o parte, creasta acoperişului avea un capăt îngropat pieziş în peretele de nisip. Ca o scoică, gîndi el. Orice-ar fi, medita el, oamenii aceştia tot nu scapă de legea nisipului. Chiar în momentul cînd îşi potrivea aparatul de fotografiat, nisipul de la picioarele sale începu să se mişte cu un zgomot sec. îşi retrase repede piciorul cutremurîndu-se, dar nisipul curse mai departe. Ce echilibru fragil şi primejdios! Respirînd adînc, îşi şterse de mai multe ori palmele asudate de pantaloni. Lîngă el cineva tuşi. Se apropiase pe furiş, iar acum stătea chiar în spatele lui — un bătrîn, probabil unul dintre pescarii satului. Privind la aparat, apoi în fundul văgăunii, moşneagul rînji încreţindu-şi faţa, brăzdată ca o piele de iepure pe jumătate argăsită. Colţurile ochilor înroşiţi erau acoperite de o mîzgă groasă. — Aţi venit în inspecţie? Era o voce subţire, spulberată de vînt, ieşită parcă dintr-un aparat de radio portabil. Dar pronunţia îi era clară şi nu prea greu de înţeles.