Femeia este într-o toaletă publică; zăcea întinsă pe podea; lacrimile i se usucă
pe obraji, rimelul i-a curs tot, după ce l-a aplicat cu atâta grijă cu doar câteva ore
în urmă. Îți poți da seama numaidecât că locul femeii nu este aici, și totuși, iat-o.
Suferința e meschină, vine și pleacă mereu ca un oaspete nepoftit, pe care nu-l
poți izgoni. Femeia vrea această suferință, deși n-ar recunoaște asta niciodată. În
ultima vreme, este singurul lucru care pare real. Se trezește gândindu-se dinadins
la prietena ei cea mai bună chiar și acum, după atâta timp, pentru că vrea să
plângă. Este ca un copil care râcâie coaja unei răni, incapabil să se oprească, deși
știe că asta îi va provoca durere.
A încercat să treacă singură peste toate. Chiar a încercat. Încă mai încearcă, în
felul ei, dar uneori o persoană te poate susține în viață, te poate sprijini să nu
cazi, iar în lipsa acelui sprijin, te poți prăbuși în gol, indiferent cât te puternic ai
fost cândva, indiferent cât de mult te străduiești să fii de neclintit.
Cândva – tare de mult – a luat-o la pas de una singură pe o stradă cufundată în
întuneric, numită Aleea cu licurici, în cea mai urâtă noapte din viața ei, și și-a
întâlnit sufletul pereche.
Acela a fost începutul nostru. Acum mai bine de treizeci de ani.
Nedespărțitele Tully și Kate. Tu și eu împotriva lumii. Cele mai bune prietene
de-a pururi.
Dar poveștile se sfârșesc, nu-i așa? Îi pierzi pe oamenii pe care îi iubești și
trebuie să găsești o cale de a merge mai departe.
Trebuie să renunț. Să îmi iau rămas-bun cu un zâmbet.
Nu va fi ușor.
Ea nu știe încă ce a pus în mișcare. În câteva clipe, totul se va schimba.