Drumul șerpuia printre viile bogate ale ținutului Champagne, iar Inès Chauveau se îndepărta în viteză de Reims, mergând spre sud și lăsând, în urma Citroënului ei negru și lucitor, nori de praf care se ridicau în aer în timp ce vântul îi biciuia cu ferocitate părul șaten. Era luna mai, vița-de-vie se trezea deja la viață, iar mugurii ca niște pumnișori se întindeau spre soare. În câteva săptămâni aveau să înflorească, iar până în septembrie strugurii lor – Chardonnay verde pal, Pinot Meunier ca de cerneală, Pinot Noir în nuanța coacăzelor – aveau să fie rotofei și gata pentru cules. Însă ea, Inès, oare avea să se mai afle acolo? Oare vreunul dintre ei avea să se mai afle acolo? A trecut-o un fior în timp ce frâna ca să poată să ia o curbă, iar motorul a gemut, protestând, atunci când mașina a virat pe drumul ce ducea spre casă. Michel îi spunea mereu lui Inès că mergea cu viteză prea mare, că stilul ei de a șofa era nechibzuit. Dar el își făcea griji pentru orice. În iunie se împlinea un an de când se căsătoriseră, iar Inès nu-și amintea de nici o zi în tot acest răstimp în care el să n-o fi dojenit cu blândețe în legătură cu un lucru sau altul. – Eu nu fac decât să am grijă de tine, Inès, îi spunea el mereu. E datoria unui soț. În ultima vreme, aproape toate avertismentele lui se referiseră la germani, care pândeau dincolo de impenetrabila Linie Maginot, granița fortificată ce apăra Franța de haosul care pusese stăpânire pe restul Europei. – Noi, cei care eram în viață în timpul Marelui Război, știm că germanii trebuie luați în serios, spunea el cel puțin o dată pe zi, de parcă n-ar fi avut doar patru ani la vremea la care se dăduse ultima bătălie. Desigur, Inès, mai mică decât Michel cu șase ani, nici nu era născută la vremea la care germanii se retrăseseră, în cele din urmă, de pe Marna, în 1918, după ce reduseseră la ruine centrul orașului Reims. Dar tatăl ei îi spusese atât de multe istorii despre război – beat, de cele mai multe ori, cu coniacul în față și izbind cu pumnul în masă – încât Inès știa că acum era cazul să-și facă griji. – În nemțălăi să n-ai încredere niciodată! Auzea și acum în urechi vocea gravă și aspră a tatălui ei, deși era mort de câțiva ani. – S-ar putea să joace rolul de prieteni ai Franței, dar numai un prost ar crede-o. Ei bine, Inès nu era proastă. Iar de data asta, pentru prima dată, aducea vestea care schimba totul. Simțea o mică pornire triumfătoare, dar, pe măsură ce accelera la intrarea în Ville-Dommange, capela orașului, Saint-Lié, veche de șapte sute de ani, tăcută și sumbră, părea s-o mustre pentru meschinăria ei. Acum nu conta cine avea dreptate și cine nu. Acum conta războiul. Moartea. Sângele tinerilor, care se îmbiba deja în pământul pădurilor din nord-est. Toate lucrurile pe care le prezisese soțul ei. A trecut printre porți, a frânat puternic în fața mărețului château de piatră, cu două etaje, și a sărit din mașină, îndreptându-se în goană spre ușa care ducea jos, către vasta rețea de pivnițe săpate în adâncul pământului. – Michel! a strigat ea coborând câte două trepte deodată și simțind aerul rece și umed ca pe o găleată de apă aruncată în față. Michel!