Introducere 

Cred că fizica e un domeniu minunat. Știm atât de mult, iar totul e rezumat apoi în atât de puține ecuații, încât putem spune că știm foarte puțin. Richard Feynman, 1947 De multe ori realitatea și imaginația sunt greu de separat atunci când e vorba de amintiri din copilărie, dar țin minte foarte bine momentul în care m-am gândit pentru prima oară că meseria de fizician ar putea fi pasionantă. Fusesem pasionat de știință din copilărie, însă știința pe care o învățam era întotdeauna cu cel puțin o jumătate de secol în urmă, ținea deci mai curând de istorie. Faptul că nu toate misterele naturii fuseseră lămurite nu-mi era încă limpede. Revelația s-a produs în liceu, pe când participam la o școală de vară pe teme științifice. Nu știu dacă păream plictisit, dar, după lecție, profesorul mi-a dat o carte de Richard Feynman intitulată Natura legilor fizicii și mi-a spus să citesc capitolul despre diferența dintre trecut și viitor. A fost primul meu contact cu noțiunile de entropie și dezordine, și m-am simțit derutat și frustrat, la fel ca mulți alții înaintea mea, între care celebrii Ludwig Boltzmann și Paul Ehrenfest, care s-au sinucis după ce închinaseră o mare parte din activitatea lor științifică acestei teme. Felul în care se schimbă lumea pe măsură ce trecem de la probleme simple cu două obiecte, cum sunt Pământul și Luna, la un sistem cu multe particule, cum sunt moleculele de gaz din camera în care scriu acum, este deopotrivă subtil și profund -fără îndoială prea subtil și prea profund pentru ca eu să-l fi înțeles la vremea aceea. A doua zi însă profesorul m-a întrebat dacă auzisem de anti-materie, și mi-a spus că același Feynman primise recent Premiul Nobel pentru că arătase că o antiparticulă poate fi privită ca o particulă care se deplasează înapoi în timp. Asta m-a fascinat într-adevăr, deși nu înțelegeam detaliile (îmi dau acum seama că nici profesorul meu nu le înțelegea). Dar ideea că aceste descoperiri aveau loc în timpul vieții mele m-a făcut să mă gândesc că rămăseseră încă multe de cercetat. (De fapt, deși concluzia mea era corectă, informația care mă condusese la ea nu era. Feynman își publicase cercetările de electrodinamică cuantică, cele care aveau să-i aducă Premiul Nobel, cu aproape un deceniu înainte să mă nasc, iar ideea că antiparticulele pot fi privite ca particule care se deplasează înapoi în timp nici măcar nu era a lui. Din păcate, atunci când ideile ajung la profesorii de liceu și în manuale, ele sunt deja depășite de douăzeci și cinci-treizeci de ani, și uneori nu mai simt valabile.)