Povestea mea începe într-o seară înăbuşitoare de august, într-un loc pe care n-o să-l mai văd niciodată. Încăperea prinde viaţă numai în imaginaţia mea. De cele mai multe ori când o invoc, camera e mare. Pereţii sunt albi şi curaţi, lenjeria de pat foşneşte ca frunzele toamnei. Rezerva privată are tot ce-i mai bun. Afară, adierea vântului e ostenită, iar cicadele tremură în copacii înalţi, în ascunzişurile lor înverzite aflate chiar sub tocurile geamurilor. Plasele de la geam flutură înăuntru, în timp ce ventilatorul de deasupra huruie, trăgând aerul umed care nare nicio dorinţă să se mişte. Adierea poartă înăuntru mireasma pinilor, iar ţipetele femeii ies pe geam, în vreme ce asistentele o ţintuiesc de pat. Sudoarea îi iese prin piele şi-i alunecă pe faţă, pe braţe şi pe picioare. Ar fi îngrozită dacă ar fi conştientă de asta. E drăguţă. O fiinţă blândă şi plăpândă. Nu e genul care ar provoca intenţionat desfăşurarea catastrofală de evenimente care, în acest moment, abia începe. În mulţii mei ani de viaţă, am aflat că majoritatea oamenilor se descurcă pe cât de bine pot. N-au intenţia să facă rău nimănui. Acesta e doar un îngrozitor efect secundar al supravieţuirii. Tot ce urmează să se petreacă după acea împingere finală, nemiloasă, nu-i vina ei. Face ultimul lucru pe care şi l-ar dori. Iese la iveală carnea tăcută – o fetiţă micuţă, blondă, drăgălaşă ca o păpuşă, totuşi vineţie şi nemişcată. Femeia n-are de unde să ştie care e soarta copilului ei, sau dacă ştie, medicamentele vor face ca amintirea ei să nu mai fie până mâine decât o imagine înceţoşată. Îşi încetează zvârcolirea şi se lasă pradă narcozei superficiale, domolită de dozele de morfină şi scopolamină, administrate ca s-o ajute să facă faţă durerii. Ca s-o ajute să scape de tot, ceea ce va şi face. În timp ce doctorii şi asistentele curăţă ce a mai rămas, au loc discuţii compătimitoare. — E foarte trist când se întâmplă aşa. Aşa de anormal când o viaţă nu apucă să răsufle măcar o dată pe lumea asta. — Stai şi te întrebi uneori… de ce… când un copil e aşa de mult dorit… Se lasă un văl. Ochişorii micuţi sunt acoperiţi. Nu vor vedea niciodată. Urechile femeii aud, dar nu pot pricepe. Totul vine şi se duce. Parcă ar încerca să prindă în mână valurile, iar ele i se scurg printre degetele încleştate şi până la urmă ajunge să plutească odată cu ele. În apropiere aşteaptă un bărbat, probabil pe coridor, chiar în faţa uşii. E impunător şi are ţinuta mândră. Neobişnuit să fie aşa de neajutorat. Astăzi urma să devină bunic. Anticiparea minunată s-a mistuit într-o tortură chinuitoare. — Domnule, îmi pare îngrozitor de rău, spune doctorul, strecurându-se din cameră. Vă asigur că s-a făcut tot ce era omeneşte posibil ca să-i uşurăm fiicei dumneavoastră travaliul şi să salvăm copilul. Înţeleg cât de teribil de greu este. Vă rog să transmiteţi tatălui condoleanţele noastre când veţi reuşi să daţi de el în străinătate. După aşa de multe dezamăgiri, familia dumneavoastră avea probabil speranţe foarte mari. — O să mai poată să aibă copii? — Nu este recomandabil. — Asta o s-o distrugă. Şi pe mama ei, când o să afle. Ştiţi, Christine e singurul nostru copil. Tropăitul picioruşelor… începutul unei noi generaţii…