Te trezeşti câteodată că nu mai exişti. Că eşti rupt în mii de bucăţi, şi fiecare bucată are ochiul ei, nasul şi urechea ei. Ochiul are faţete, fiecare dintre ele având propria imagine, auzul devine stereofonic, iar mirosul de zăpadă proaspătă şi de mâncare la comun amestecat cu parfumul plantelor tropicale şi al subsuorilor străine alcătuiesc un talmeşbalmeş. Când eşti tânăr faci eforturi titanice să te aduni şi să-ţi compui eul din gesturi întâmplătoare, din idei şi emoţii străine ţie până atunci, să le pui în ordine, şi ţi se pare că eşti cât pe ce să-ţi afli plinătatea. Eşti chiar mândru de succesul tău – ai făcut să prindă viaţă un nume de familie oarecare, dându-i personalitatea ta unică, ai dat sonorităţii lui goale conţinutul individualităţii tale, însuşirile tale personale. Şi dintr-odată – crah! Un morman de cioburi. Nici pomeneală de „eu” în întregul lui. O enigmă care te înspăimântă: nici vorbă de „eu”, doar imagini de călătorie, caleidoscop făcut ţăndări, şi-n fiecare ciob, tot ce ai inventat cu bună ştiinţă, şi toate fărâmele de viaţă găsite din întâmplare, pe care nu le-ai prevăzut, sunt tocmai „eul” tău: bătrânul orb care se desfată ascultând Beethoven, femeia care-şi poartă tristă şi plictisită frumuseţea, două bătrâne neconsolate şi Jenia – fetiţa uimită de prostia, misterul, minciuna şi frumuseţea lumii. 

Datorită ei, Jeniei, solia aleasă să-l reprezinte, autorul încearcă să evite vederile personale de care-i e lehamite, să uite părerile şi judecăţile tocite de atâta întrebuinţare, lăsând fărâma pomenită să existe independent. Rămâne să stea la mijloc, între cel care observă şi cel observat. A încetat să fie interesat de el însuşi. În esenţă, e de sine stătător în câmpul observaţiei, nu se amestecă, nu se înflăcărează, nu se lasă antrenat, e dezinteresat. Ce joacă încântătoare descoperi când eşti atât de departe de tine însuţi! Observi că frumuseţea frunzelor şi a pietrelor, a oamenilor şi a norilor e modelată de unul şi acelaşi meşter, că o adiere cât de uşoară a vântului le schimbă şi felul în care au fost orânduite, şi nuanţele. Suprafaţa încreţită a apei capătă un nou model de desen, bătrânii mor, se nasc pruncii, şi-n timpul ăsta norii s-au transformat în apă, au potolit setea oamenilor şi-a animalelor şi au intrat în pământ împreună cu trupurile lor descompuse. Oamenii neînsemnaţi privesc spectacolul acesta cu capul ridicat. Se entuziasmează, se ceartă, se omoară între ei şi se îmbrăţişează. Nu-l bagă în seamă pe autorul aproape inexistent.