Nu mi-aş fi putut imagina veşti mai şocante. Stăteam la masă în sufrageria văduvei Maude O'Neill şi mă uitam ţintă la tatăl meu în vreme ce carnea de oaie din farfuria mea, prăjită prea tare, se răcea. Aş fi strigat în semn de protest şi l-aş fi rugat stăruitor să cumpănească din nou, dar, ca proaspătă absolventă a Şcolii pentru Domnişoare a madamei Beauchamps, învăţasem că o tânără domnişoară decentă nu provoacă niciodată o scenă la masa de seară, mai ales în calitate de oaspete. Tata părea extrem de mulţumit de el însuşi. Se lăsă pe spate în scaunul său şi îşi vârî mâna în interiorul hainei de la costum ca să se joace cu lanţul ceasului. Maude, îmbrăcată în doliu pentru ultima dată, avea întipărit pe faţă un zâmbet prefăcut, special rezervat pentru tatăl meu, şi făcea tot ce putea să se îmbujoreze precum o fecioară. Câştigase un premiu valoros, avându-1 pe tatăl meu, John Jacob Hayes, şi ea ştia acest lucru. Am aruncat o privire spre copiii ei antipatici, Horace şi Harriet, şi am ştiut după expresiile lor încrezute că propunerea de căsătorie a tatălui meu nu era o noutate pentru ei. Maude le spălase feţele roze de purceluş atât de bine, că arătau de parcă le-ar fi fiert. Îmi doream să o fi făcut. Zâmbetul tatălui meu dispăruse în urma tăcerii mele prelungite. — Spune ceva, Violet. Ţi-ai uitat manierele? M-am uitat în jos Ia mâinile mele pe care le ţineam împreunate în poală, aşa cum cerea eticheta. — Nu, tată. Nu le-am uitat. Bunele maniere mă împiedicau să-i spun tatălui meu că era un nechibzuit şi tot manierele mă împiedicau să alung zâmbetul de pe faţa ciupită a lui Maude. — Felicitări, tată! Am spus cu glasul meu cel mai dulce, şi cele mai bune urări pentru dumneavoastră, văduvă O'Neill! Învăţasem răspunsurile potrivite de la madame Beauchamps: „Nu felicita niciodată mireasa; oferă-i cele mai bune urări.” — Mulţumesc, Violet, răspunse Maude. Dacă faţa ei îngustă de şoarece ar fi avut mustăţi, sigur şi le-ar fi pieptănat. — Sperăm să ne căsătorim până la toamnă, a continuat tatăl meu. Vom avea o petrecere mică, restrânsă, cu doar câteva rude şi câţiva invitaţi la noi acasă. — Iartă-mă, tată, am spus eu politicos, dar nu uiţi ceva? — Ce anume? — Ai deja o soţie – pe mama mea. Îşi drese vocea. — Da., poate am omis să-ţi explic, dar adevărul e că sunt liber să mă însor de ceva timp. Îşi tăie o altă bucăţică elastică de carne de oaie şi o mestecă viguros, fără să bage de seamă că această a doua veste mă şocase mai mult decât prima. — Liber să te însori? Am repetat, atentă să-mi păstrez tonul blajin. Domnişoarele nu izbucnesc niciodată în plâns în public. — Da. Ai fost plecată la şcoală şi nu am vrut să te supăr cu această veste. Fără să scot un sunet, în vreme ce cugetam la cuvintele lui, mototoleam şervetul de damasc al lui Maude. De ce întotdeauna oamenii umblă tiptil în jurul meu ca şi cum m-aş odihni pe un pat de violete care ar putea fi strivit sub picioarele lor? „Sărmana, biata Violet. Ştii, mama ei s-a îmbolnăvit când avea doar nouă ani. Este singură la părinţi, mereu visătoare.” — Când a murit mama? Trebuia să lupt împotriva nodului din gât. — Vom vorbi despre asta mai târziu, Violet. — Iartă-mă, din nou, tată, dar cred că ar fi trebuit să fiu informată de stingerea ei. Ai fi putut. Îşi drese vocea, întrerupându-mă. — Nu prea e momentul potrivit pentru a discuta această problemă acum. Schiţă un gest scurt cu capul spre Horace şi Harriet care se opriseră din mestecatul fripturii de oaie pentru a se uita lung la mine cu ochii lor rotunzi de porcuşor. Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să-ţi explic totul mai devreme şi îmi cer iertare pentru asta. Dar hai să nu stricăm minunata cină pregătită de Maude sau această ocazie importantă cu detalii care pot aştepta până acasă. Evident, moartea mamei mele era un detaliu. M-aş fi scuzat de la masă ca să-mi dau drumul lacrimilor să curgă în voie, dar eram un oaspete în casa văduvei O'Neill. Părăsirea mesei, la mijlocul ei, ar fi îngrozitor de nepoliticos. Plânsul la masa de seară ar fi, de asemenea, nepoliticos. De altfel, lacrimile mele erau mai mult pentru mine decât pentru o mamă de care abia îmi aduceam aminte. Dar chiar şi aşa, tata mi-ar fi putut spune de moartea ei. Maude luă platoul de carne şi i-1 întinse tatălui meu. — Mai doreşti, John? Maude îşi otrăvise primul soţ – eram convinsă de asta. Citisem despre femei ca ea în romanele şi revistele mele ieftine pe care le adoram. Prietena mea cea mai bună, Ruth Schultz, adusese pe furiş reviste precum Istorisiri adevărate despre crime, Ştiri poliţieneşti ilustrate şi Poveşti despre dragostea adevărată în dormitorul nostru de la Şcoala pentru Domnişoare a madamei Beauchamps împreună cu romane de acelaşi gen cu supracoperte viu colorate în portocaliu aprins. Le ascundeam apoi sub saltele ca să le putem citi după